PRIETENIA MEA CU BABA MARIȚA
Baba Marița era venită în satul nostru, ca și bunica, din locurile Făgărașului. Îmi plăcea mult să stau pe lângă ea. Erau vecinii noștri. Fiica și ginerele ei erau crescători de oi. Îmi amintesc că făceau cel mai dulce caș pe care îl degustam cu plăcere ori de câte ori eram invitată. Nu mai spun de plăcintele aruncate pe fugă pe vatra focului, dar urmărite cu ochiul atent și priceput al mătușii.
Fiica Babei Marița, tușa Maria, nu avea copii, iar eu eram considerată ca și fiica lor și mai tot timpul îmi petreceam vremea pe lângă ei. Îi ajutam cu puterile mele la toate muncile și cel mai mult îmi plăcea mai să dau la ușă oile atunci când le mulgea unchiul Radu. Mânam câte o oaie spre unchiul, el o trăgea spre el, cu ugerul deasupra unei găleți și cu mâini sigure și blânde mulgea oaia. Laptele țârâia în găleata pe care o avea lângă el. Întotdeauna se găsea o căniță pentru ochii pofticioși! Unchiul Radu lua cănița, o umplea cu laptele spumos și gustos din găleata plină ochi și îmi dădea să beau. Eu îl savuram încet, ca să simt gustul ușor dulce și cald, cu miros de ierburi aromate pe care le păscuse oaia pe timpul zilei sub soarele cald de vară. Beam pe nerăsuflate laptele din cană și după ce-mi trăgeam sufletul, cu podul palmei îmi ștergeam urmele mustăților făcute din laptele cald.
Unchiul avea grijă să lase lapte și mieluțului care își îndesa botul în ugerul mamei și se lăsa răsfățat de acel moment intim dintre mamă și pui.
Eram foarte apropiată de Baba Marița. Îmi povestea despre perioada ei din copilărie, când a prins războiul, cum au trecut prin foamete, spaimă și cât de speriate erau mamele pentru fetele lor de frica soldaților care le batjocoreau dacă le găseau. Ce povestea Baba Marița știam și de la bunica, cum fetele tinere erau ascunse și încuiate în beci de către părinții lor ca să nu le găsească soldații. Le îmbrăcau ca pe niște bătrâne și le puneau broboade pe ochi ca să nu fie recunoscute.
Altădată mi-a povestit cum își ghiceau ursitul cu ajutorul busuiocului în ajunul Bobotezei. Aud și acum în urechi vocea ei caldă când povestea, parcă te și trimitea la acele vremuri. Era o bătrână bună și când te privea parcă te mângâia.
În zilele de vară, așeza sub dudul din curte o rogojină din papură pe care le împletea chiar ea. Îmi amintesc și acum dudul acela care făcea niște dude mari, negre, zemoase, gustoase și parfumate. Cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată!
Pe rogojina de sub dud, mătușa aducea lâna gata spălată și uscată pe care trebuia să o curățăm de cornuți. Nu era o muncă prea plăcută pentru că mă înțepam la degete când îi scoteam din lână, dar nu renunțam la această muncă nu prea la îndemâna copiilor, numai ca să fiu în apropierea mătușii. Pentru munca mea, seara primeam o felie mare de brânză de oaie și una de caș, și nu mai spun de poveștile și întâmplările pe care le auzeam spuse de Baba Marița.
În primăvara următoare, am primit în dar o mieluță albă cu o stea neagră în frunte și pe care am botezat-o Bălănica. Era jucăușă iar eu ajunsesem mămica ei. Unde mergeam eu, hop, și ea după mine! Toata lumea o iubea.
Mai târziu, când a crescut, a trebuit să o dăm la cioban la târlă, ca să meargă și ea la păscut cu celelalte oi. Seara o aduceam acasă pentru că ea venea după mine.
A doua primăvară, Bălănica mi-a dăruit un berbecuț la fel de alb ca și ea, cu picioarele până la jumătate negre. Lui i-am dat numele de Bălănel.
Bălănica însă era o mamă sperioasă, care nu stătea la muls și nici nu-i dădea lapte puiului ei. Atunci am găsit o cale să ajut puiul să se hrănească. Cu toate puterile mele o trânteam la pământ ca mieluțul să vină și să sugă lapte de la uger. Așa făceam în fiecare zi, până am obișnuit-o să-i dea lapte.
Timpul trecea și Bălănel creștea. La fel ca și mama lui, era tot timpul după mine.
Dar, în aceeași primăvară, de Paște, mieluțul meu a fost sacrificat fără știrea mea. A fost cel mai trist moment din copilăria mea. Am plâns, l-am căutat peste tot, poate îl găsesc. Altădată alergam cât mă țineau picioarele după un mieluț care semăna cu el. Am avut o mare perioadă de timp în care nu m-am atins de carne de miel. Tot Baba Marița m-a ajutat să trec peste aceasta. Mi-a spus că de Paști se sacrifică mieluții pentru Domnul Iisus Hristos și că mieluții aleși sunt în grădina lui Doamne-Doamne. Sunt fericiți într-un loc în care este iarbă grasă și el zburdă fericit printre prietenii lui și printre îngerași. Din când în când trimite câte un semn către cei pe care-i iubește și asta se întâmplă atunci când vezi pe cer o stea strălucitoare clipind des. Așa m-am liniștit. De câte ori vedeam o stea strălucitoare clipind pe cer, știam că este un semn de la prietenul meu Bălănel… și pentru că am văzut de multe ori stele clipind pe bolta cerească în nopțile senine… încet, încet mi-a trecut dorul după micuțul meu prieten din minunata mea copilărie!
Cu dragoste… din copilăria mea!