PRIETENIA MEA

CU NEA TOMA „TARPAN BAGIAC”

O să povestesc despre un personaj mai ciudat, cum îl considerau oamenii din sat, Nea Toma Tarpan Bagiac.

Era fiul lui Moș Gheorghe Stoica și al Babei Anica. Și ei erau veniți, ca și bunicii mei, de prin zona Topolog, satul Făgărașul Nou. Nea Toma, despre care povestesc, trăia singur într-o căsuță mică la marginea satului. Părinții nu ne lăsau să mergem la el pentru că este mai „altfel” și ca să ne sperie, ne-au spus că se hrănea cu carne de mortăciuni. Cu asta ne-au trezit interesul și mai mult să-l cunoaștem. În joaca noastră la margine, pe timpul zilei, făceam câte o tură și la casa lui. Intram prin spatele grădinii și când ajungeam aproape de casă, ne așezam în tufișuri și-l urmăream ce face. De fapt, noi voiam să vedem cum și din ce se hrănește.

Într-o zi am găsit aproape de baltă o oaie moartă și am cărat-o cu puterile noastre în grădina lui Nea Toma și am lăsat-o acolo, nescăpându-l din ochi. El însă își vedea de treburi prin curte, făcea hamuri, repara butoaie, repara încălțăminte, nici prin gând nu-i trecea că devenise obiectul nostru de studiu.

Zilnic făceam de pază să vedem ce face cu oaia și dacă o mănâncă, dar de câte ori veneam să vedem, oaia era acolo, însă aerul în grădina de la locul nostru de observație era din ce în ce mai stricat. Ce mai, mirosea de-ți muta nasul din loc! Însă, într-o zi când venisem la locul de pândă cu batiste legate la gură, pre-gătiți să rezistăm, oaia dispăruse și ne-am gândit, deci este așa cum ne-au spus părinții! Nea Toma mânca mortăciuni! Dar nu o mânca oricum, așteapta să putrezească.

Și a rămas în continuare sub observația noastră, de data asta voiam să-l prindem în fapt. În zilele când ieșea de acasă, asta foarte rar, să-și facă provizii de la magazin, noi, toți copiii, eram după el. Îl conduceam în strigătele noastre, „Nea Tomaaa, Nea Tomaaaa… ” și el mândru ca un păun, zici că era un co-mandant de oști. Ne arunca câte o privire blândă și ghidușă care ne liniștea. Nenea Toma avea căsuța lângă casa mătușii Gafița și atunci când mergeam la ea în vizită, mă uitam lung prin curtea lui doar, doar îl văd. Câteodată era prin curte. Sub un agud, avea așezată o masă și tot felul de curele din piele din care făcea hamuri pentru cai. Împreună cu vărul meu, Nicu, ne-am apropiat de poartă și i-am cerut voie să ne lase să adu-năm câteva agude că sunt foarte mari. Nea Toma ne-a lăsat să adunăm și își vedea mai departe de treabă uitându-se curios și uimit spre noi. Mie mi se părea că este fericit, cred că nu-i in-trase niciodată un copil în curte. Pentru că se lăsase căldura de amiază, ne-a invitat în căsuța lui mică. Avea un pat din lemn, peste care era așternută o cuvertură țesută din cârpe. Pe jos nu avea pus nimic. Într-un colț avea o masă pe care era o farfurie, o cană și o bucată mare de pâine. Lângă perete era o plită. Mi-a atras atenția că era neagră de fum la fel ca și pereții casei, pro-babil de aici i se trăgea și porecla, Bagiac. S-a așezat la masă și a rupt din bucata de pâine pentru fiecare. Am mâncat până la ultima firimitură. Mi s-a părut cea mai bună pâine pe care am mâncat-o. A început să ne povestească despre el, despre copilă-ria lui, de unde se trăgea, despre părinții și frații lui, o soră și un frate trăiesc în sat cu el, Paraschiva și Mitrică, dar nu prea se au bine.

Povestea încet, parcă ne-ar fi spus o taină care trebuia să rămână între cei patru pereți ai casei. Își găsise și el cui să-și spună gândurile. Atunci l-am văzut cu adevărat, Nea Toma era un om normal ca și noi, dar trist. După ziua aceea, mi-am făcut un obicei, de a-l vizita destul de des, dar fără știrea mamei.

Stăteam sub agud și-l priveam cum muncește, și într-o zi a început să-mi povestească că și el a avut doi băieți și o soție, dar l-au părăsit, de asta trăiește singur. Și pe zi ce trecea mă împrieteneam cu el. I-am povestit și mamei că este un om bun și am început să-i duc câte ceva de mâncare, ce-mi punea ma-ma într-o trăistuță. Primea ce-i duceam, dar mă invita și pe mine să mănânc cu el. A văzut într-o zi că aveam săndăluțele dezlipite. Mi le-a cusut, și în schimbul mâncării pe care i-o trimitea mama, ne făcea hamuri pentru cai, oștii la căruță, ne repara încălțămintea, ne pregătea butoaile pentru vin și începu-se să vină mai des pe la noi.

Într-un an, de Paște, mama l-a invitat să vină la masă ca oaspete. A intrat în casă emoționat, curat îmbrăcat și avea sub haină, la piept, o punguță pe care nu prea îndrăznea să ne spună ce avea acolo. După un timp a scos punguța de la piept, și din ea o pereche de săndăluțe frumoase cu ciucurași din piele pe care mi le-a dăruit, ca nu cumva să mă calce Măgărușul de Paști. A fost un dar pe care l-am prețuit foarte mult.

Și încet, încet a început să vină mai des prin sat. Și ca de obicei, copiii alergau după el, dar nu mai strigau în urma lui. Începusem să-l vedem ca pe toată lumea. Chiar și la nunți era invitat, și când se dădeau darurile pentru tinerii căsătoriți, Nea Toma, în hazul tuturor, zicea: „Din partea lui Toma Tarpan Bagiac, cinci reparații gratis la încălțăminte pentru mire și mireasă!”. Și Nea Toma devenise unul de-al nostru, găsise și el un loc liniștit în care să-și spună păsurile!

Cu drag… din copilăria mea!