PRIETENIA MEA CU BABA MARIȚA

Baba Marița era venită în satul nostru, ca și bunica, de prin ținutul dobrogean Făgărașul Nou. Fiica și ginerele ei erau crescători de oi în satul nostru și erau vecinii noștri.  Mie îmi plăcea mult să stau pe lângă ea și urmăream atentă ce  făcea prin curte sau  bucătărie, pot să spun că ajunsesem  umbra ei . Îmi amintesc că făcea cel mai dulce caș pe care îl degustam cu plăcere ori de câte ori eram invitată. Nu mai spun de plăcintele aruncate pe fugă pe vatra focului și urmărite cu ochiul atent și priceput al mătușii.

Fiica Babei Marița, tușa Maria, nu avea copii, iar pe mine mă țineau ca și  pe fiica lor. Așa că mai tot timpul eram la ei în curte și îi ajutam după puterile mele la ce era de făcut, dar cel mai mult îmi plăcea  să dau oile la ușă  atunci când le mulgea unchiul Radu.

Mânam câte o oaie spre unchiul, iar el o trăgea spre el, cu ugerul deasupra unei găleți și cu mâini sigure și blânde mulgea oaia. Laptele țârâia în găleata pe care o avea lângă el. Întotdeauna se găsea o căniță pentru ochii pofticioși! Unchiul Radu lua cănița, o umplea cu laptele spumos și gustos din găleata plină ochi și îmi dădea să beau. Eu îl degustam încet, ca să simt gustul ușor dulce și cald, cu miros de ierburi aromate pe care le păscuse oaia pe perioada zilei sub soarele cald de vară. Beam pe nerăsuflate  laptele și după ce-mi trăgeam sufletul, cu podul palmei îmi ștergeam urmele mustăților făcute din laptele cald. Nici un lapte nu se poate compara cu cel proaspăt muls și băut atunci!

Unchiul avea grijă să lase lapte și mieluțului care își îndesa botul în ugerul mamei și se lăsa răsfățat de acel moment intim dintre mamă și pui.

Eram foarte apropiată de Baba Marița și  o ascultam uimită cum îmi povestea din copilăria ei,că a prins războiul, cum au trecut prin foamete, spaimă și cât de speriate erau mamele pentru fetele lor de frica soldaților care le batjocoreau dacă le găseau. Ce povestea Baba Marița știam și de la bunica, cum fetele tinere erau ascunse și încuiate în beci de către părinții lor ca să nu le găsească soldații. Le îmbrăcau ca pe niște bătrâne și le puneau broboade pe ochi ca să nu fie recunoscute.

Altădată îmi  povestea cum își ghiceau ursitul cu ajutorul busuiocului în ajunul Bobotezei.  Parcă aud și acum în urechi vocea ei caldă când povestea, parcă te și trimitea la acele vremuri. Era o bătrână bună și foarte frumoasă,iar  eu o iubeam.

În zilele călduroase de vară, așeza sub un dud o rogojină împletită din papură pe care le împletea chiar ea. Îmi amintesc  și acum,dudul acela înalt care făcea niște dude mari, negre, zemoase, gustoase și parfumate. Cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată!

Pe rogojina de sub dud, mătușa aducea lâna gata spălată și uscată pe care trebuia să o curățăm de cornuți. Nu era o muncă prea plăcută pentru că mă înțepam la degete când îi scoteam din lână, dar nu renunțam la această muncă nu prea la îndemâna copiilor, numai ca să fiu în preajma mătușii. Pentru munca mea, seara primeam o felie mare de brânză de oaie și una de caș, și nu mai spun de poveștile și întâmplările pe care le auzeam spuse de ea.

Într-o primăvară,am primit  de la unchiul Radu o mieluță , răsplata  dreaptă pentru munca mea cu datul la ușă  Era albă cu o stea neagră în frunte și pe care am botezat-o Bălănica. Era tare jucăușă.Din ziua aceea ajunsesem  mămica ei și nu puteam să fac un pas undeva că venea după mine.

Când a  mai crescut, a trebuit să o dăm la cioban la târlă, ca să meargă și ea la păscut cu celelalte oi.

A doua primăvară, Bălănica mi-a dăruit un berbecuț la fel de alb ca și ea, cu picioarele până la jumătate negre. I-am dat numele de Bălănel.

Bălănica  era o mamă  sperioasă, care nu stătea la muls și  nu-i dădea lapte puiului ei. A  trebuit să găsesc o cale ca  să hrănesc puiul și cu toate puterile mele o trânteam la pământ ca mieluțul să vină și să sugă lapte de la uger. Așa făceam în fiecare zi, până am obișnuit-o să-i dea lapte.

Timpul trecea și Bălănel creștea. La fel ca și mama lui, era tot timpul după mine.

Dar, în aceeași primăvară, de Paște, mieluțul meu a fost sacrificat fără știrea mea. A fost cel mai trist moment din copilăria mea. Am plâns, l-am căutat peste tot, poate îl găsesc. Altădată alergam cât mă țineau picioarele după un mieluț care semăna cu el. Am avut o mare perioadă de timp în care nu m-am atins de carne de miel. Tot Baba Marița m-a ajutat să trec peste aceasta. Mi-a spus că de Paști se sacrifică mieluții pentru Domnul Iisus Hristos și că cei aleși sunt în grădina lui Doamne-Doamne. Sunt fericiți într-un loc în care este iarbă grasă și el zburdă fericit printre prietenii lui și printre îngerași. Din când în când trimite câte un semn către cei dragi… asta se întâmplă atunci când vezi o stea strălucitoare clipind des spre tine. M-am liniștit. De câte ori vedeam o stea strălucitoare clipind, știam că este un semn de la prietenul meu Bălănel… și pentru că am văzut de multe ori o stea clipind pe bolta cerească în nopțile senine… încet, încet mi-a trecut dorul după micuțul meu prieten din minunata mea copilărie!

Cu dragoste… din copilăria mea!