DESPRE

UNCHIUL HARALAMBIE ȘI MAREA

Pe unchiul Haralambie l-am iubit și l-am admirat mult. Era singurul „șco-lit” din familia noastră.

Ajunsese inginer, venit fiind dintr-un sătuc mic de pe malul Dunării, Vulturul, satul în care trăiau bunicii, unchii, mătușile și verișorii din partea tatălui. Unchiul era un băiat blond, cu ochi albaștri și foarte deștept, după cum spuneau toți.

Majoritatea unchilor și mătușilor mele făceau școala în sat cu învățătorii de-acolo, atâtea clase câte se făceau atunci. Mai târziu se căsătoreau, se așezau în sat pe lângă casa bunicului și trăiau în armonie liniștiți acolo unde s-au născut.

Dar cu unchiul a fost altă poveste. Pe el a trebuit să-l trimită la Tulcea să facă școala generală, liceul și, mai târziu, facultatea. Apropierea dintre ai mei și unchiul a fost din acea perioadă când tata și mama l-au ajutat să plătească taxele, gazda și cărțile, care erau destul de scumpe pe atunci.

Tata împletea măturice din nuiele de răchită și coșuri, panere, rogojini și mături din papură, pe care apoi le vindea și făcea rost de bani pentru traiul zilnic, taxele unchiului și gazdă.

Copil, și apoi tânăr, a ținut minte lucrul acesta și cred că a vrut într-un fel să întoarcă această mulțumire spre mine care semănam cu el, îmi plăcea cartea. După ce a murit tata, ajunsese un fel de Moș Crăciun al meu. Venea foarte des la noi, la sfârșit de săptămână, și întotdeauna avea daruri pentru mine din micile lui economii. Țin minte și acum prima pereche de ochelari de soare. Ajunsesem să-i port tot timpul, fericită că nimeni nu avea ochelari ca ai mei în tot satul. Altădată, mi-a adus un toc cu penița galbenă și, mai târziu, primul stilou.

Îl așteptam cu drag și cu nerăbdare să vină la noi, dar în același timp mă intimida atât de tare. După ce primeam darurile, parcă îl văd, avea întotdeauna un zâmbet poznaș și mă pătrundea cu ochii, cum s-ar zice acum „mă scana”, și imediat mă întreba despre școală:

– Unde am ajuns la lecții?

Mă speriam cel mai tare când ajungea la matematică. Începea cu întrebările, iar eu de emoție mă înroșeam și mă bâlbâiam fără să-mi aduc aminte nici cum mă chemă, darmite de matematică!

Între timp, unchiul terminase facultatea și s-a căsătorit cu mătușa Geta, dragostea lui din copilărie. Mătușa Geta era o fată din sat, dintr-o familie cu mulți copii, săracă, fără mamă și cu atâtea clase câte se făceau pe atunci în sat. Dar la frumusețe n-o întrecea nimeni! Era frumoasă „ca o cadră”, cum spunea mama și bună la suflet. Chiar dacă toată familia s-a împotrivit căsătoriei, unchiul nu a ținut cont de nimic, și-a luat de mână fata pe care o iubea și au plecat împreună la Constanța unde el își găsise serviciu, inginer la o fabrică de lapte.

Între timp și-au găsit și o căsuță mică într-o clădire naționalizată și își trăiau bucuria dragostei lor, fericiți. Eu eram îndrăgostită de mătușa mea. Era atât de frumoasă cu părul negru, creț, împletit în cozi, cu ochii ca o indiancă și când râdea, zici că înflorea grădina. Lângă ea mă simțeam foarte bine. Te mângâia cu vorba, cu ochii și, cel mai mult, mă bucuram că nu mă întreba de nici o lecție. Asta îmi plăcea foarte mult!

O imitam în toate…

În fața oglinzii mă prefăceam că sunt mătușa. O asemănam cu artistele din filmele indiene, aduse de caravană, pe care le văzusem cu bunica.

Într-o vară, la primul concediu al unchiului, au plecat câteva zile în satul bunicului și, de acolo, au venit și la noi acasă.

După ce au stat câteva zile la noi, au rugat-o pe mama să mă lase să merg cu ei la Constanța pentru câteva zile, cât mai avea unchiul vacanță. Mama se cam temea să mă lase să plec de acasă, dar până la urmă mi-a pregătit câteva lucruri, haine, schimburi pentru câteva zile și am plecat în prima mea vacanță la mare, departe de mama.

De-abia așteptam să fiu singură cu ei.

În dimineața următoare am plecat cu unchiul și mătușa, de mână, să-mi arate marea. Am luat un autobuz și am traversat aproape tot orașul.

Ne opream în stații, și eu mă minunam de toate, reclame, oameni care urcau în autobuz, alții care coborau, mai ceva ca la filmul cu caravana.

Când am ajuns aproape de mare, pentru că plouase cu o zi în urmă, se făcuse o băltoacă mare și atunci m-am gândit… Deci marea semăna cu băltoacele noastre de la margine, dar când am făcut încă vreo câțiva pași, am văzut marea.

Deci marea este „mare”… se întindea cât vedeai cu ochii, și chiar mai încolo. Semăna puțin cu Dunărea, dar parcă era mai albastră! Și ochii unchiului semănau tot cu marea. Și ce zgomot!!!

Mi-a plăcut prima întâlnire cu marea…

Ne-am așezat pe o păturică. Mătușa m-a luat apoi spre mare. Era cam rece după ploaie, dar ce plăcut era nisipul sub tălpile picioarelor! Zgomotul parcă te adormea…

Mătușa m-a stropit ușor cu apă și mi-a dat să pun puțin limba pe apa luată din mare în căușul mâinilor. Era sărată, așa am făcut deosebirea dintre Dunăre şi mare.

Și am început să construim pe nisip un castel. Semăna cu unul adevărat. Eu îi ajutam în felul meu, le căram apa cu o sticlă, adunam cu mătușa de pe malul mării tot felul de scoici, melci, pietricele, unele zici că erau de pe malul Dunării. Împreună am împodobit castelul, în care eu mă vedeam mica prințesă.

Unchiul a găsit o scoică mare și mi-a pus-o la ureche. În ea auzeam vuietul mării. Scoica aceea am luat-o cu mine acasă. A fost legătura mea cu marea, cu unchiul și mătușa când îmi era dor de ei. Și cred că de-atunci am această pasiune de a colecționa scoici.

A fost o zi minunată. Ne-am plimbat pe malul mării, mi-au arătat pietrele mari lucioase de valurile care le lovesc zi și noapte.

Ne opream pe la tarabe. Acolo, mătușa mi-a cumpărat un șir de mărgele din scoici. Mai târziu am mâncat vată de zahăr și halviță.

În cele din urmă, ne-am oprit la o plăcintărie unde am mâncat plăcinte parcă chiar mai gustoase decât ale mamei și am băut și bragă. Era rece și bună, îmi rămăsese spumă pe gură și o lingeam, atât de mult mi-a plăcut. A fost o zi minunată în care ne-am simțit foarte bine împreună. Câteva zile cât am stat acolo, mă făcusem ca o negresă mică, dar eram foarte fericită.

Pe plajă îmi găsisem copii cu care mă jucam, dar cel mai mult îmi plăcea să construiesc cu unchiul castele de nisip. Cine trecea pe acolo, le admira. În ultima zi de vacanță la unchii mei, am adunat într-o punguță scoici, melci, pietricele late cu care să ne întrecem pe malul Dunării la jocul Căluții. Am fost și la un târg de haine de unde mi-au cumpărat o rochiță roșie cu volănașe și săndăluțe cu breteluțe subțiri, cum nu avusesem niciodată. M-au dat în leagăn până târziu…

În dimineața următoare am plecat spre Tulcea cu trenul. Nu îmi mai era frică de tren și cred că uitasem și de talismanul cu pietricica, dar aveam pietricele destule în punguța cu daruri de la mare pentru prietenii mei, și vorba bunicii …„pietricica poți să o ai doar la tine”.

Prima vacanță cu unchiul și mătușa a dat startul vacanțe-lor de mai târziu…

Unchiul a știut, în felul său, să mulțumească părinților mei pentru binele făcut altădată.

Unchiul a rămas pentru mine cel mai mare sprijin material și sufletesc, până anul trecut, când și-a lăsat în inima mea toate bucuriile cu care m-a răsfățat toată viața.

Și astăzi am descuiat cu cheia locul tainic în care-mi țineam vacanțele cu unchiul meu și le-am dat viață!

Din copilăria mea… cu dragoste!