DE LA JOACA CU PĂPUȘILE

LA JOACA CU COPIII

Anii treceau aproape zburând, așa simțeam atunci și odată cu ei creșteam și mă poleiam cu învățătura, sfaturile și îndemnurile pe care le primeam de la profesorii noștri destoinici, grijulii, înțelepți și dornici să ne dea tot ce știau și ei de la dascălii lor.

Și acum parcă mă văd după ce trecusem de examenul de stat, în clasa unde am învățat cinci ani, în atmosfera și murmurul colegelor mele emoționate, alături de profesorii noștri, care ne priveau cu drag și fericiți că prin mâna și sufletul lor a mai trecut o generație nouă de educatoare, pe care o trimiteau către lume.

După emoția și grijile prin care trecuserăm în timpul examenului, venise momentul să ne bucurăm de rezultatele lui, iar bomboana de pe tort era primirea diplomei de educatoare și alegerea grădiniței unde să ne titularizăm.

Locul unde eram repartizate se făcea după media obținută la examenul de stat. Treaba stătea cam așa, dacă aveai medie mare, peste opt, puteai să te încadrezi în oraș acolo unde era loc liber, dar și aici se făcea prin cădere și eleva cu cea mai mare medie își alegea prima grădinița.

Din comisia de analizare a dosarului personal făcea parte domnul profesor Albotă Mihai, Inspector General la acea vreme, doamna Borzea Ioana, directoarea Liceului Pedagogic și doamna Radu Maria, educatoare metodistă a Liceului Pedagogic.

Stăteam în banca în care am stat cinci ani și mă perpeleam emoționată luptând cu gândurile, care-mi dădeau târcoale, dacă să merg la sat sau să rămân în oraș unde aveam mai multe oportunități. Fiind o persoană de bună-credință, mi-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcusem atunci când am intrat la liceu, că o să mă întorc în satul meu educatoare și o să fiu exact ca educatoarea mea, Turcoaica. Încă luptându-mă cu gândurile fără să mă hotărăsc, mi-am auzit strigat numele: „Teodorov Angela!”

Am plecat spre catedră aproape plutind. Auzeam ca prin vis cum doamna directoare, Ioana Borzea, spunea câteva cuvinte despre mine comisiei, iar doamna educatoare Radu Maria, citea cu glas tare media pe care o obținusem la examenul de maturitate și a numit grădinițele libere din oraș care aveau posturi încă neocupate. Sigură pe mine, parcă îmi dicta cineva ce să spun, am ales grădinița din satul meu, Partizani.

În sală s-a făcut liniște și toată lumea prezentă în sală zici că a amuțit.

Și a început murmurul colegilor, dar și al cadrelor didactice. Mai ales doamna educatoare, Radu Maria, îmi sugera că pot să lucrez în oraș, am medie pentru ocuparea unui post la o grădiniță bună și a venit și cu o oferta tentantă, că, dacă vreau, pot să râmăm chiar la grădinița din liceu. Colegele și ele se mirau, cum puteam să dau cu piciorul la un post din oraș pentru unul de la sat?

Adevărul e că după hotărârea luată, cea mai norocoasă era prima colegă de sub media mea și care avea posibilitatea să rămână în oraș.

„Ăsta da noroc”, se gândeau toți cei prezenți, dar, mai ales, colega în cauză. După ce am luat hotărârea, m-am liniștit în sufletul meu de parcă mi se luase o piatră de pe inimă. Am văzut cum ochii domnului Inspector General Albotă Mihai s-au luminat când a auzit că vreau să merg în sat educatoare. Ba chiar m-a felicitat că am ales să fiu dăscăliță în satul meu.

Nu am avut răbdare să aștept până a doua zi când pleca vaporul, mi-am luat câteva haine și am plecat cu autobuzul până la Nufăru și acolo am trecut Dunărea cu barca și am plecat prin pădure spre casă. Aveam ceva de mers pe jos.

Se înserase și prin pădure la ora aceea nu era nici țipenie de om.

Singură, pășeam cu teamă, uitându-mă bănuitoare la fiecare creangă sau la jocul de umbre care în mintea mea semănau cu personaje din poveștile pe care le știam din copilărie.

Și totuși, curajoasă, înaintam prin pădure și simțeam că tot ce trăia acolo mă primea ca pe o împărăteasă.

Primele erau sălciile, care își aplecau în fața mea crengile până la pământ, rugându-mă ca în copilărie să mă dau în leagănele făcute din crengile lor.

Pluteam fericită prin mirosul florilor și mă vedeam un personaj din poveștile Turcoaicei. Păsările și ele mă invitau în corul lor, iar florile de pe marginea drumului se aplecau cu onoare în fața mea.

Eu, ca un personaj al pădurii, mergeam pe drumul negru de pământ, ca pe covorul roșu și primeam mândră onorurile locuitorilor pădurii: flori, păsări, copaci și gâze.

Printre crengile sălciilor, se strecurau ultimele raze ale soarelui, care pleca spre odihnă și un petic de cer albastru îmi dădea binecuvântarea de Sus. Am înțeles că m-au primit ca pe o dăscăliță.

Am intrat în sat fericită și totuși timidă.

Se aflase deja că sunt educatoarea satului. Fericită și totuși cu pași șovăitori pe drumul satului, unde cunoșteam chiar și noaptea orice pietricică pe unde treceam, mă uitam rușinată la oamenii cu care mă întâlneam și parcă erau altfel, se uitau la mine cu respect și surprinși că eram o dăscăliță ieșită dintre ei și asta era mare lucru pentru ei. Mama era atât de fericită, că ziceai că-l apucase pe Dumnezeu de picior!

Iar eu, de-atunci, m-am simțit regină peste regatul meu: un popor de copii blonzi, bruneți, înalți, scunzi, peltici, șugubeți și cu cele mai nostime nume, dar minunați…