Rupte din sufletul meu!

BUNICA IOANA ȘI BĂTRÂNEȚEA
Și încet-încet, bunica mea dragă începea să îmbătrânească, se făcea tot mai mică și ușor adusă de spate.
Avea și acum după ea bastonul pe care i-l dăruisem, cel pe care-l cumpărasem din prima mea tabără, care înlocuia bețișorul pe care îl avea întotdeauna cu ea și cu care îmi arăta câte ceva ca să învăț când eram mică.
Purta nelipsitul șorț înflorat peste halatul din diftină, galoșii negri din cauciuc care o ajutau să se descurce prin noroaiele primăverii și toamnei, iar pe cap, la fel ca altădată, gearurile ei, dar cele închise la culoare. Pe cele colorate le dăruise fiicelor ei, nurorilor. Și eu am fost norocoasă să primesc unul cu flori grena pe care-l păstrez și astăzi, printre lucrurile mele de suflet.
Doar ochii bunicii nu se schimbaseră niciun pic, ba chiar parcă erau mai buni și blânzi. Când te uitai în ei, puteai să înțelegi câte văzuse în viață, cât iubise lumea, dar mai ales copiii pe care îi ajutase să vină pe lume. Acum vorbea mai puțin, dar te privea mai mult.
Nu prea mai mergea prin sat, ar fi trebuit să meargă în baston și bunicii nu-i prea plăcea să fie văzută așa. Doar seara sau duminicile ieșea la poartă, unde se strângeau ca de obicei vecinele, dar mai ales tinerele care se mai sfătuiau cu ea despre copii sau îi aduceau și pe ei, să le pună bunica mâna fierbinte pe locul dureros. Și parcă le lua cu mâna orice suferință!
În alte zile, după ce termina treaba prin curte, stătea la poartă și privea lumea care trecea la deal sau la vale și își mai clătea ochii care nu prea mai vedeau bine, cu fetele și băieții,femeile și bărbații de pe drum. În timpul zilei, își găsea de treabă, ba cu una, ba cu alta. Se gospodărea singură.
Avea în curte cam tot ce-i trebuia: câteva găinușe de la care aduna în fiecare zi într-un coș câte cinci-șase ouă proaspete, un porc în cocină pe care-l creștea de mic cu porumb din grădina ei sau cu mâncarea care mai rămânea. Ce-i mai trebuia prin casă îi aduceau fiicele ei, lapte, brânză, smântână, pește. Și parcă o văd cum primea darurile, cu o mare timiditate și mulțumea cu atâta căldură. Socotea alimentele primite ca pe niște daruri, nu ca pe o datorie, de la copii către mama lor.
Bunica încă își păstra obiceiul și la bătrânețe să-și primească toată familia la masa de Crăciun.
Cu timpul se făcuse mai sfioasă, nu mai ieșea prea mult prin sat, doar foarte rar trecea pe la fiecare fiică sau fiu, toți cu casele în sat, ca să ne vadă.
Parcă o văd când ajungea la noi. Ne îmbrățișa pe toți, scotea câteva bomboane din buzunarul șorțului colorat și ne dăruia fiecăruia, se așeza într-un colț al mesei, se uita la toți și ne mângâia cu privirea.
Mama, după ce o ospețea, o ruga să rămână la noi noaptea, dar bunica refuza întotdeauna și spunea că cel mai bine se simte în cuibul ei, stătea câteva ore și spre seară pleca spre casa ei.
Era salutată cu respect de toți oamenii pe lângă casele pe unde trecea, o mai invitau pe o bancă să-i dea un pahar cu apă, câte o tânără îi făcea un pachețel, așa că bunica ajungea acasă de parcă ar fi venit de la cumpărături.
Cu bunica rămăsesem în aceeași relație bună și, când am mai crescut, chiar și după ce m-am căsătorit, era singura în fața căreia mă puteam deschide.
Camera în care dormeam când eram mică, mă aștepta și de fiecare dată când îmi veneau „uiurile” adolescenței, aveam acolo la bunica tot ce-mi trebuia să înnoptez.
Mă și văd culcușindu-mă în patul primitor și odihnitor, lângă bunica, și plângându-mă, cel mai mult de mama cu care mă contraziceam tot timpul și din orice. Bunica, liniștită, mă întreba de ce ne-am certat și eu, sigură că aveam dreptate, îi povesteam tot ce se întâmplase: că nu mă lasă să mă îmbrac cum vreau eu, vrea să mă îmbrac doar cu rochiile care-i plăceau ei, să nu vorbesc cu fata sau băiatul lui cutare, că mă duc prea de multe ori la uliță, că nu mă uit la băiatul care-i place mamei și se găseau motive nenumărate, puteam să vorbesc despre asta minute în șir.
Bunica mă asculta ca o profesoară, mă aproba de multe ori sau îmi spunea să fiu mai atentă cum îmi aleg prietenii, pe de altă parte o apăra și pe mama, spunându-mi că și mama are dreptatea ei.
– Îți vrea binele, bunică, de asta face așa!
Și nu știu cum, dar tot ce-mi zice, făcea ca în următoarea clipă să-mi treacă supărarea!
După ce vorbeam, bunica scotea din cămară bunătățile, pe care le punea pe masă. Îmi amintesc că niciodată de la bunica nu lipsea turta dulce. Eu cred că bunica știa că-mi place mult.
Mama mă lăsa cu bunica, mai ales că era bătrână și era bine să doarmă cu cineva. Eram, cum spuneau toți, mâna dreaptă a ei. Mă lăsa să o ajut și la curățenie, nu-i plăcea să vină nimeni altcineva.
Eu cunoșteam casa bunicii ca-n palmă, aveam grijă de lucrurile ei ca de obiectele unui muzeu. Fiecare batistă, prosoape din in țesute la războiul de țesut, mănunchiuri de busuioc, cărți de rugăciuni, descântecele pe care bunica le spunea în anumite situații, scrise pe câte o foaie de hârtie îngălbenită chiar de mâna ei cu litere mari și nesigure să le învățăm și noi, brobodițe, basmale, șorțuri, pe toate le împachetam și le găseam loc în dulapul bunicii din lemn masiv din stejar.
Apoi treceam în tinda care ținea loc și de bucătăria de iarnă, scoteam vasele în curte, căram apă de la Dunăre cu două găleți, puneam apa într-un lighean mare și începeam să spăl și să frec cratițele cu cenușa scoasă din sobă. După ce le lustruiam, le clăteam cu multă apă, le puneam la soare să se usuce și apoi puteam să mă oglindesc în ele!
Bunica se uita la mine cu atâta dragoste și, ca să fie lângă mine să mai vorbim, spăla rufele la mână într-o albie cu săpun de casă cu miros de izmă, le punea la uscat și până seara le punea la locul lor.
Între timp bunica punea la dospit o cocă făcută pe loc cu turtițe din mălai, mai spăla între timp și când se ridica coca, se ștergea pe mâini și pregătea cât ai bate din palme niște turte fragede și gustoase umplute cu varză, cu cartofi, cu brânză, cu gem, de te lingeai pe degete.
Ne așezam la masă la răcoare în șopronul de vară, unde bunica avea o plită, o masă cu două băncuțe de o parte și alta a mesei și un dulap în care ținea câteva pahare, căni, castroane, farfurii din lut, linguri și furculițe. După masă, ne odihneam într-un polog, care ne ferea de arșița soarelui.
Și acolo ațipeam și mă lăsam legănată de vorbele bunicii, pe care abia le mai auzeam…
– Bunică, să știi că nimeni nu este mai aproape de sufletul unui copil decât mama și să știi că și maică-ta era așa ca tine… Dar vezi ce gospodină a ieșit din ea?
Odihnită, mă trezeam cu alte gânduri și abia așteptam să vină mama să vadă ce harnică am fost. Dar mama, ca o boieroaică, se învârtea prin toate părțile să vadă ce am făcut și după ce se uita peste tot, mai bombănea câte ceva.
– Uite, aici în colțul acesta ai lăsat o grămadă de gunoi nestrâns sau vrei să punem sare peste el, ca să nu se strice!
Cu asta, mama mă dădea din nou peste cap și iar mi se înfoia chica și-i spuneam mamei apăsat:
– Altădată vino și fă mata treaba!
Tot bunica era cea care ne împăca și iar îmi veneau gândurile cele bune.
Când am ajuns în sat educatoare, bunica era mai mult în grija mea.
Cu toate că avea atâția copii în sat, mie îmi plăcea să-i fac proviziile de alimente pe lună și îi cumpăram de la magazinul alimentar tot ce credeam că-i trebuie. Altădată îi cumpăram încălțăminte de toamnă și iarnă potrivite pentru noroaiele și zăpezile din sat. Se purtau atunci galoșii îmblăniți. Mătușile și unchii mă lăudau la copiii lor ce bună sunt cu bunica și prin asta îmi atrăsesem destule vorbe din partea verișorilor și verișoarelor mele.
În fiecare zi când mă întorceam de la grădiniță, mă opream la bunica, îi aduceam apă de băut de la Dunăre. Dacă era iarnă îi făceam surcele și aduceam lemne în casă. Se bucura să stau cu ea la masă, mânca și ea mai cu poftă și orice punea pe masă mi se părea cea mai bună mâncare.
În acea perioadă eram în vorbă cu băiatul cu ochi verzi, dar ascundeam asta de mama. Bunica era cea care știa totul și cu care vorbeam aproape tot, ba chiar într-o duminică l-am adus pe prietenul meu să îl prezint bunicii și atunci bunica, cu ochii ei frumoși și buni, după ce l-a ascultat și ne-a privit pe amândoi, mi-a spus:
– Bunică, acest băiat este perechea ta!
De unde a știut bunica, nu știu… Dar așa a fost!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *