BUNICA IOANA ȘI BĂTRÂNEȚEA
Și încet-încet, bunica mea dragă începea să îmbătrânească,
se făcea tot mai mică și ușor adusă de spate.
Avea și acum după ea bastonul pe care i-l dăruisem, cel
pe care-l cumpărasem din prima mea tabără, care înlocuia

bețișorul pe care îl avea întotdeauna cu ea și cu care îmi arăta câte

ceva ca să învăț când eram mică.

Purta nelipsitul șorț înflorat peste halatul din diftină,

galoșii negri din cauciuc care o ajutau să se descurce prin
noroaiele primăverii și toamnei, iar pe cap, la fel ca altădată,
gearurile ei, dar cele închise la culoare. Pe cele colorate le

dăruise fiicelor ei, nurorilor. Și eu am fost norocoasă să primesc
unul cu flori grena pe care-l păstrez și astăzi, printre lucrurile
mele de suflet.
Doar ochii bunicii nu se schimbaseră niciun pic, ba chiar
parcă erau mai buni și blânzi. Când te uitai în ei, puteai să

înțelegi câte văzuse în viață, cât iubise lumea, dar mai ales

copiii pe care îi ajutase să vină pe lume. Acum vorbea mai puțin, dar
te privea mai mult.
Nu prea mai mergea prin sat, ar fi trebuit să meargă în
baston și bunicii nu-i prea plăcea să fie văzută așa. Doar seara
sau duminicile ieșea la poartă, unde se strângeau ca de obicei
vecinele, dar mai ales tinerele care se mai sfătuiau cu ea despre
copii sau îi aduceau și pe ei, să le pună bunica mâna fierbinte
pe locul dureros. Și parcă le lua cu mâna orice suferință!
În alte zile, după ce termina treaba prin curte, stătea la
poartă și privea lumea care trecea la deal sau la vale și își mai
clătea ochii care nu prea mai vedeau bine, cu fetele și băieții,
femeile și bărbații de pe drum.

În alte zile ,după ce termina treaba prin curte ,stătea la

poartă și privea lumea care trecea  la deal sau la vale și își mai

clătea ochii care nu prea mai vedeau bine, cu fetele și băieții,

femeile și bărbații de pe drum. În timpul zilei, își găsea de

treabă, ba cu una, ba cu alta. Se gospodărea singură.
Avea în curte cam tot ce-i trebuia: câteva găinușe de la
care aduna în fiecare zi într-un coș câte cinci-șase ouă

proaspete, un porc în cocină pe care-l creștea de mic cu porumb

din grădina ei sau cu mâncarea care mai rămânea. Ce-i mai trebuia
prin casă îi aduceau fiicele ei, lapte, brânză, smântână, pește.

Și parcă o văd cum primea darurile, cu o mare timiditate

și mulțumea cu atâta căldură. Socotea alimentele primite ca pe niște
daruri, nu ca pe o datorie, de la copii către mama lor.
Bunica încă își păstra obiceiul și la bătrânețe să-și

primească toată familia la masa de Crăciun.
Cu timpul se făcuse mai sfioasă, nu mai ieșea prea mult
prin sat, doar foarte rar trecea pe la fiecare fiică sau fiu, toți cu
casele în sat, ca să ne vadă.
Parcă o văd când ajungea la noi. Ne îmbrățișa pe toți,
scotea câteva bomboane din buzunarul șorțului colorat și ne
dăruia fiecăruia, se așeza într-un colț al mesei, se uita la toți și
ne mângâia cu privirea.
Mama, după ce o ospețea, o ruga să rămână la noi

noaptea, dar bunica refuza întotdeauna și spunea că cel mai bine se
simte în cuibul ei, stătea câteva ore și spre seară pleca spre casa
ei.
Era salutată cu respect de toți oamenii pe lângă casele pe
unde trecea, o mai invitau pe o bancă să-i dea un pahar cu apă,
câte o tânără îi făcea un pachețel, așa că bunica ajungea acasă
de parcă ar fi venit de la cumpărături.
Cu bunica rămăsesem în aceeași relație bună și, când am
mai crescut, chiar și după ce m-am căsătorit, era singura în fața
căreia mă puteam deschide.
Camera în care dormeam când eram mică, mă aștepta și
de fiecare dată când îmi veneau .„uiurile” adolescenței, aveam
acolo la bunica tot ce-mi trebuia să înnoptez.
Mă și văd culcușindu-mă în patul primitor și odihnitor,
lângă bunica, și plângându-mă, cel mai mult de mama cu care
mă contraziceam tot timpul și din orice. Bunica, liniștită, mă
întreba de ce ne-am certat și eu, sigură că aveam dreptate, îi
povesteam tot ce se întâmplase: că nu mă lasă să mă îmbrac
cum vreau eu, vrea să mă îmbrac doar cu rochiile care-i

plăceau ei, să nu vorbesc cu fata sau băiatul lui cutare, că mă duc
prea de multe ori la uliță, că nu mă uit la băiatul care-i plăceau

ei și se găseau motive nenumărate, puteam să vorbesc
despre asta minute în șir.
Bunica mă asculta ca o profesoară, mă aproba de multe
ori sau îmi spunea să fiu mai atentă cum îmi aleg prietenii, pe
de altă parte o apăra și pe mama, spunându-mi că și mama are
dreptatea ei.
– Îți vrea binele, bunică, de asta face așa!
Și nu știu cum, dar tot ce-mi zice, făcea ca în

următoarea clipă să-mi treacă supărarea!
După ce vorbeam, bunica scotea din cămară bunătățile,
pe care le punea pe masă. Îmi amintesc că niciodată de la

bunica nu lipsea turta dulce. Eu cred că bunica știa că-mi place
mult.
Mama mă lăsa cu bunica, mai ales că era bătrână și era
bine să doarmă cu cineva. Eram, cum spuneau toți, mâna
dreaptă a ei. Mă lăsa să o ajut și la curățenie, nu-i plăcea să
vină nimeni altcineva.
Eu cunoșteam casa bunicii ca-n palmă, aveam grijă de

lucrurile ei ca de obiectele unui muzeu. Fiecare batistă, prosoape
din in țesute la războiul de țesut, mănunchiuri de busuioc, cărți
de rugăciuni, descântecele pe care bunica le spunea în anumite
situații, scrise pe câte o foaie de hârtie îngălbenită chiar de

mâna ei cu litere mari și nesigure să le învățăm și noi, brobodițe,
basmale, șorțuri, pe toate le împachetam și le găseam loc în
dulapul bunicii din lemn masiv din stejar.
Apoi treceam în tinda care ținea loc și de bucătăria de
iarnă, scoteam vasele în curte, căram apă de la Dunăre cu două
găleți, puneam apa într-un lighean mare și începeam să spăl și
să frec cratițele cu cenușa scoasă din sobă. După ce le

lustruiam, le clăteam cu multă apă, le puneam la soare să se usuce și
apoi puteam să mă oglindesc în ele!
Bunica se uita la mine cu atâta dragoste și, ca să fie lângă
mine să mai vorbim, spăla rufele la mână într-o albie cu săpun
de casă cu miros de izmă, le punea la uscat și până seara le

punea la locul lor.
Între timp bunica punea la dospit o cocă făcută pe loc cu
turtițe din mălai, mai spăla între timp și când se ridica coca, se
ștergea pe mâini și pregătea cât ai bate din palme niște turte
fragede și gustoase umplute cu varză, cu cartofi, cu brânză, cu
gem, de te lingeai pe degete.
Ne așezam la masă la răcoare în șopronul de vară, unde
bunica avea o plită, o masă cu două băncuțe de o parte și alta a
mesei și un dulap în care ținea câteva pahare, căni, castroane,
farfurii din lut, linguri și furculițe. După masă, ne odihneam
într-un polog, care ne ferea de arșița soarelui.
Și acolo ațipeam și mă lăsam legănată de vorbele bunicii,
pe care abia le mai auzeam…
– Bunică, să știi că nimeni nu este mai aproape de sufletul
unui copil decât mama și să știi că și maică-ta era așa ca tine…
Dar vezi ce gospodină a ieșit din ea?
Odihnită, mă trezeam cu alte gânduri și abia așteptam să
vină mama să vadă ce harnică am fost. Dar mama, ca o

boieroaică, se învârtea prin toate părțile să vadă ce am făcut și după
ce se uita peste tot, mai bombănea câte ceva.
– Uite, aici în colțul acesta ai lăsat o grămadă de gunoi
nestrâns sau vrei să punem sare peste el, ca să nu se strice!
Cu asta, mama mă dădea din nou peste cap și iar mi se

înfoia chica și-i spuneam mamei apăsat:
– Altădată vino și fă mata treaba!
Tot bunica era cea care ne împăca și iar îmi veneau

gândurile cele bune.
Când am ajuns în sat educatoare, bunica era mai mult în
grija mea.
Cu toate că avea atâția copii în sat, mie îmi plăcea să-i
fac proviziile de alimente pe lună și îi cumpăram de la

magazinul alimentar tot ce credeam că-i trebuie. Altădată îi

cumpăram încălțăminte de toamnă și iarnă potrivite pentru

noroaiele și zăpezile din sat. Se purtau atunci galoșii îmblăniți.

Mătușile și unchii mă lăudau la copiii lor ce bună sunt cu

bunica și prin asta îmi atrăsesem destule vorbe din partea

verișorilor și verișoarelor mele.
În fiecare zi când mă întorceam de la grădiniță, mă
opream la bunica, îi aduceam apă de băut de la Dunăre. Dacă
era iarnă îi făceam surcele și aduceam lemne în casă. Se bucura
să stau cu ea la masă, mânca și ea mai cu poftă și orice punea
pe masă mi se părea cea mai bună mâncare.
În acea perioadă eram în vorbă cu băiatul cu ochi verzi,
dar ascundeam asta de mama. Bunica era cea care știa totul și
cu care vorbeam aproape tot, ba chiar într-o duminică l-am
adus pe prietenul meu să îl prezint bunicii și atunci bunica, cu
ochii ei frumoși și buni, după ce l-a ascultat și ne-a privit pe
amândoi, mi-a spus:
– Bunică, acest băiat este perechea ta!
De unde a știut bunica, nu știu… Dar așa a fost!