ȘI EI SUNT PRINTRE NOI
Poate e de vină dorul sau postul în care m-am tot gândit
la cei care nu mai sunt printre noi. Nu știu, dar încă de

dimineață m-am trezit în minte cu o amintire pe care vreau să v-o
împărtășesc și vouă.
Ce povestesc acum se întâmpla în prima zi din luna de
vară, când copii, părinți, bunici și dascăli sărbătoream ziua

copilăriei prin bucurie, dragoste și speranță! Dar ca un trăsnet,
pentru familia noastră, a venit vestea tristă că tata nu mai este!
Ne așteptam, dar nu credeam că atât de repede. Pentru
mine, moartea tatei a venit ca o lovitură neașteptată pe care am
primit-o în inimă, acolo unde-l aveam  pe tata. Am

primit-o și am trăit-o liniștit, cu plâns în mine și cu trăirile
frumoase din amintirile pe care le aveam cu el.
Stăteam de vorbă cu el ore în șir de parcă era lângă mine.
Poate era așa și din cauză că vestea despre moartea lui a venit
într-o zi când fiecare dintre noi își amintea de momentele

frumoase ale copilăriei, când ne întorceam cu gândul în trecut sau
o retrăiam prin ochii copilului de-atunci. …Și amintirile

dădeau năvală în mintea mea …parcă îmi era frică să nu pierd
niciuna. …Îl vedeam în realitate mort, dar în mintea mea era
cel cu care trăisem bucurii și clipe frumoase. De fapt vizionam
un film care mi se derula prin fața ochilor, cu încetinitorul.
La parastasul de 20 de zile m-am hotărât să fac prima

colivă din viața mea. Era pentru tata! Nu știam cum se face, dar
mi -am amintit cu o făcea mama. Cu mama nu prea puteam vorbi atunci
… ca și mine trecea destul de greu după moartea tatei. Se lupta
cu durerea, dar fără să arate în fața noastă.
Mi-am pregătit totul pe masă de cu seară și m-am trezit
dimineață înaintea celor din casă și am început să fac coliva
așa cum îmi aminteam. Aveam în mine o durere liniștită față de
sora mea cea mică, care depășea momentul supărată pe toți, dar
mai ales pe divinitate.
La prima oră a dimineții, singură în bucătărie, când toți ai
casei dormeau, în timp ce îmi pregăteam pe masă ce îmi trebuia
pentru colivă m-a cuprins o liniște adâncă, parcă nereală!

Lacrimile îmi curgeau șiroaie și prin mintea mea treceau unul câte
unul toți cei dragi care nu mai erau printre noi. Mă simțeam
fericită! Lacrimile erau de bucurie și coliva parcă era un tort
pentru o aniversare!
Îi vedeam cum treceau pe rând prin fața mea, unul câte
unul din cei dragi și parcă era aievea.
Prima a trecut mătușa Gafița cu zâmbetul ei în colțul

gurii care arăta când a mirare, când a șăgălnicie, iar ochii parcă
mă mângâiau cu privirea. Și treceau pe rând, ca într-un iureș,
amintirile dintr-o viață de om…
A venit apoi bunica Ioana cu ochii ei blânzi și vocea

blajină. Se uita la mine și m-am simțit o clipă ca în copilărie

când îmi alunga temerile de monștri, de întuneric sau mă

liniștea cu poveștile cu care mi-a legănat copilăria.
Apoi bunicul Ghiță cu bucuriile cu care mă răsfăța, aduse
din baltă și trimise de Iepuraș… și au trecut Ghedu Iftim,
băbica Matroana, ba chiar și un verișor, Valentin, care murise
când era copil și după care am suferit mult.
Treceau prin fața mea ca pe o scenă și îmi spuneau ceva
sau îmi aminteau ceva… mătuși, unchi, vecini dragi și am

înțeles că veneau persoanele la care mă gândeam și le chemam în
mintea mea… Trăiam un moment de imensă fericire și iubire!
Și deodată bucătăria s-a umplut cu miros de smirnă. De atunci,
în fiecare an fac o colivă în timpul postului pentru cei

dragi. Și-i invit să-și prezinte spectacolul în fața mea.

Și în liniștea dimineții, când cei ai casei încă dorm, eu vizionez un

spectacol din viața mea cu cei care nu mai sunt cu noi, dar de la

care avem amintirile și trăirile frumoase pe care ni le-au lăsat.
În fiecare primăvară în timpul postului abia aștept

întâlnirea cu cei dragi plecați dintre noi ca să mai stăm de vorbă
despre ce mai fac, cum le este și să le spun cât de dor îmi

este de fiecare! Eu cred că sunt în inima noastră și, atunci când ne
este dor de ei, putem să deschidem cu cheia lacătul inimii și să
scoatem amintirile cu ei, să-i simțim și să-i vedem!