Săpături prin rădăcinile mele!

Săpături prin rădăcinile mele!

PRIN OCHII MAMEI
L-AM CUNOSCUT PE TATA
Povestește mama că s-au trezit într-o duminică cu o căruță
la poarta bunicului. Din căruță a coborât un bărbat și o femeie
mai în vârstă. Se vedea că erau părinții. O familie tânără cu un
băiețel și un tânăr stingher, liniștit și sfios care au întrebat dacă
la poarta unde s-au oprit locuiește familia Barbu Gheorghe.
După obiceiul locului, au fost invitați în curte, apoi în casă și
abia atunci bunicul i-a întrebat ce caută si cine sunt.
Cu privire blândă și voce caldă, cel mai în vârstă bărbat a
început să spună cine sunt, de unde sunt de loc și de ce au venit.
„Eu sunt Iftim”, și arătând spre femeia negruță a spus:
„Și aceasta este Matroana, nevasta mea, iar el este Dumitru,
cel mai mare băiat al meu cu nevasta lui Ioana și Iordan,
țâncul lor. Tânărul acela voinic și rușinos este Vasea. Pentru
el am venit aici la dumneavoastră. Noi venim din satul Vulturu, la
o aruncătură de băț de aici și”, glumeț a spus: „valurile
Dunării ne-au șoptit că în satul vostru sunt fete frumoase, dar mai
ales în casa aceasta. Sunt și vesele și harnice. Băiatul acesta
cu care am venit aici asta caută. I-a venit și lui vremea să se
așeze la casa lui și să-și ia zborul din cuibul casei.”
Atunci bunicul a mulțumit pentru vizită și pentru onoarea
de a le intra în casă. A spus: „Am două fete, una mai mică și
una mai mare de măritat. Celelalte sunt încă niște copilițe, că
m-a ajutat Dumnezeu să fiu un om bogat”, și cu o voce
puternică le-a chemat în casă pe fetele care stăteau pitite și
curioase în camera de-alături.
„Aceasta este Ivana și cealaltă este Miluța, dintre ele doar
Miluța este de măritat.”
Mama își arunca ochii pe furiș spre băiatul înalt, subțirel,
cu niște ochi albaștri și cinstiți, a văzut că și el se uita la ea mai
pe ocolite și între ei deja se făcuse acea punte, cum spunea
mama „începuse să ne bată inima la fel”. Adevărul este că
mamei îi mai venise în pețit o familie din Nufăru, dar mama nu
și nu, și n-a fost chip s-o mărite.
Bunica spunea: „O să rămâi fată bătrână și o să te
mărite babele cine știe cu ce vădan sau vreun burlac pretențios!”
Bunicul, care ținea mult la mama , nu s-a luat după bunica
și i-a spus: „Lasă fata în pace, Ioano, că ce-i al ei, e pus
deoparte!”
După ce au fost ospătați cu cele mai gustoase mâncăruri
care se găseau întotdeauna în casa bunicii și făcute chiar de fata
care trebuia să se mărite, asta ca să vadă băiatul cât de harnică
și pricepută este! Se uitau la mama, nu numai pețitorul, dar și
soacra care o măsura din ochi cât de voinică este. După ce au
cinstit câte un păhărel, au bătut palma, s-au înțeles, dar și-au
dat un răgaz de două săptămâni ca să aibă timp să pregătească
logodna urmând ca mama să meargă la ei ca noră în casă. Toate
acestea fără să-i întrebe și pe tinerii timizi de la masa lor care
își aruncau de zor ocheade pe furiș. Inima însă a hotărât da.
În cursul săptămânii au stabilit ca tinerii să meargă la
Tulcea să cumpere cele necesare și chiar dacă se făcuseră
vorbele, nu i-au lăsat să plece singuri, ci însoțiți de sora mai mare
a mamei, căsătorită, Ștefana, căci zicea bunica „gura lumii nici
pământul n-o astupă” și este mai bine să nu se dea ocazie la
discuții.
În dimineața hotărâtă a spus mama: „Vasea a venit cu
barca până la noi și de-acasă am plecat la Ceatal de unde
luam vaporul. Ne-am urcat pe punte și parcă nu îmi găseam
locul. Mă uitam la el. Era frumos și avea o frunte înaltă
așa ca a ta, mamă! Era înalt și subțirel, avea părul cârlionțat,
blond spre castaniu și când se uita la mine, parcă mă uitam la
un cer senin în zi de sărbătoare! Am văzut că și el se uita zâmbind la mine,
însă sora Fănica nu ne pierdea din ochi ca să nu
facem ceva care să dea apă la moară satului și să ne bage
într-o belea. Când am ajuns în Tulcea am plecat direct în piață,
unde găseam de toate. Mi-a spus să-mi cumpăr de îmbrăcat ce
vreau și ce-mi place ca să fiu cea mai frumoasă mireasă.
Nu sa zgârcit la bani!
M-am gândit să-mi cumpăr o rochie cum nu am văzut la
nicio fată din sat. Să spun drept, mă cam săturasem de rochiile
cusute, țesute, brodate de mâna noastră și ca să fiu altfel mi-am
cumpărat o rochie de diftină înflorată, o pereche de opincuțe,
un batic din stambă cu flori, un șir de mărgele colorate și
o pereche de cercei care atârnau.
Vasea era tare darnic, avea la brâu o curea lată și acolo
la mijlocul lui ținea banii. I-a cumpărat și surorii Fănica o
pereche de cercei și tare s-a mai bucurat că nimeni nu i-a
cumpărat un cadou așa degeaba. După ce ne-a cumpărat
nouă, și-a luat și pentru el o bască, o cămașă, o pereche de
pantaloni și o pereche de pantofi care semănau cu opincile,
atunci la modă și obosiți am plecat la piață să mâncăm.
Mirosurile de la mici, cârnăciori, pește, gogoși te făceau să înghiți
în sec. Ne-am oprit la o masă și el s-a dus la rând cu
o tavă și a cumpărat de toate să ne liniștim foamea. A luat pentru
fiecare și câte o cană mare de bragă.
Aș fi mâncat și cu ochii la cât eram de flămândă, dar îmi
era rușine! Dacă îmi vede dinții sau dacă o să pleoscăi… Nu
am putut să mănânc nimic. Sora mea mânca de se băteau turcii
la gura ei, ba chiar a mâncat și porția mea, cu toate că mie îmi
scăpărau ochii și de foame și de supărare pe ea că nu s-a
gândit să-mi ia mâncarea acasă.
Am plecat acasă cu cumpărăturile și Vasea a luat barca
și a plecat la ai lui. Când le-am arătat ce-am cumpărat,
bunică-ta ca o vulturoaică a sărit la mine:
– Asta-i rochie cu care să te îmbraci?! Sau vrei să ne faci
de râs într-un sat străin?! Și tu, Fănico, ai fost cu ochii legați,
mai ales că băiatul v-a dat bani destui! Nu, o să te îmbraci cu
o rochie din in cu model, pe cap îți pui brobodița brodată…
Poți să încalți opincuțele și să te gătești cu mărgelele și
cerceii, a spus mama hotărât.
– Iar tu, Fănico, că ești cea mai mare soră, o să te
îmbraci cu rochia de diftină care ți-a plăcut atât de mult, a
continuat ea.”
Și povestește mama că:
„Multă vreme i-am ținut ciudă soră-mi că s-a îmbrăcat
cu prima mea rochie cumpărată de logodnicul meu!
Ai mei au început să se pregătească de logodnă!
Mâncare, nu vă mai spun câte bunătăți, iar casa, cu atâtea fete,
strălucea de curățenie. Eu”, spunea mama, „nu prea le-am fost
de ajutor, parcă călcam în străchini, nu-mi ardea de nimic.
Mă gândeam doar la el și la ochii lui albaștri și la cum
o fi prima noapte de care mă cam speriase sora mea. Nu mi-a povestit
prea multe, dar râzând a spus:

– Lasă c-o să vezi tu!
Și așteptam nerăbdătoare să văd ce mi se întâmplă!
Ceilalți m-au lăsat cu ale mele și își vedeau de treburi.
Bunicul a mers la Ada Marinescu și a tocmit lăutar și toboșar.
Erau și în sat, dar voiau unii cărora li se dusese vestea, mai
ales tata, care voia pentru mine să fie ceva de fală.
Au trimis prin sat pe unchiul Alexe să anunțe evenimentul
cu o ploscă cu vin în sănătatea tinerilor. Fiecare se interesa,
mai ales mamele de fete, care erau cele mai curioase.
– Se mărită Miluța. De unde-i băiatul?
– A, este de a lui Iftim! Îl știu, sunt oameni buni.
Și în ziua logondei, îmi amintesc, mamă, parcă-i acum.
Era o zi frumoasă și încă de dimineață, muzica se auzea
din curtea noastră în tot satul. Eu, gătită și emoționată, mă
uitam la surorile mele, mătușile, unchii, gătiți și cu voie bună.
Tata și prietenii lui fumau o țigară pe prispa casei și se
gândeau la vremurile trecute. Mama și cumnatele ei nu mai
pridideau de treburi să așeze masa, să primească lumea care
venea, să răspundă la urările vecinilor. Sora Ivana era
următoarea din casă care trebuia să se mărite și era cea care punea
buchete și batiste băieților și fetelor. Trebuia să se facă
cunoscută într-un fel, mai ales că ne intrau în curte băieți din
alt sat și era un moment potrivit ca lumea să vadă cât este de
frumoasă!
Și în toiul pregătirilor, de la vale se auzeau tropote de
cai cu căruțe pline de nuntași care chiuiau, de ți se ridica
părul în sus. Erau prietenii lui Vasea, frații, vecini, prieteni,
rude, nași. Caii erau gătiți, oamenii îmbrăcați cu cele mai frumoase
haine, mâncarea gustoasă, muzica te sălta în sus
chiar fără să vrei și eu la prima horă cu tatăl tău.
Mamă, ne-am luat din dragoste să știi.
Îl pierdeam din ochi, mamă! Era tare frumos și bun, dar
când râdea zici că aveai soarele lângă tine.
A fost o logodnă de pomină, dar se însera și trebuia să
plecăm spre casa mirelui.
Acum să te ții plânsete: mama, surorile, vecinele. Chiar
și tata avea ochii umeziți. Eram ajutorul lui!
Și, ca să le treacă de dorul meu, au prelungit petrecerea
până pe la 12 noaptea. Trebuia să se discute de-a fir-a-păr
cum a fost, ce au adus rudele mirelui, cum era îmbrăcată
cutare, dar cutare, dacă fetele din satul nostru sunt mai frumoase
decât cele de-acolo…
Eu am plecat cu ai lui în căruța în care erau părinții lui
și Vasea și parcă nu îmi era frică de nimic, mamă, lângă el. Se
înserase și se lăsase frigul. Vasea mi-a pus pe umeri pieptarul
lui și m-am încălzit toată de fericire și bucurie. Am trecut cu
bărcile de la Vaideei la Vulturu și am ajuns acasă.
Nu prea am văzut cum era casa pe din afară, dar când
am intrat în casă am văzut o masă joasă lungă și cu scăunele
mici. Într-o clipă, masa s-a umplut cu bunătăți, sticle de vin și
au închinat un pahar în sănătatea noastră, apoi au început să
hroiască (să cânte rusește) pe toate vocile.
Cumnata mai mare a lui Vasea, țața Ioana, ne-a dus în
casa ei și ne-a lăsat acolo singuri. Dimineață, un alai de femei
chiuind au intrat peste noi și bucuroase că le-am cinstit
familia, m-au luat pe sus la Vasea acasă și acolo au început să ne
facă daruri.
Au făcut rachiu roșu și toată săptămâna au petrecut, dar
s-au gândit și la ai mei și au trimis în sat cămașa și rachiu roșu
ca să vadă și satul ce fată curată sunt. Atunci să fii fată mare
era o cinste și o onoare pentru familia care te-a crescut și
pentru cea în care intrai.
Mă acomodam greu în familia tatălui tău, vorbeau
haholește și de când eram la ei încercau să vorbească și
românește ca să înțeleg și eu, dar ieșea mai mult pocit și abia
înțelegeam.
Îmi era rușine să mănânc și tatăl tău îmi aducea mâncare
pe furiș în cameră. Eram foarte iubită pentru că nu întorceam
vorba înapoi, eram harnică și pricepută la mâncare, mai ales
la plăcinte că o întreceam și pe soacră-mea.
Bunică-ta mă ruga să mănânc, în felul ei:
– Ioi, Ioi, devocika, mănâncă!
Și dacă a văzut că nu mănânc, ca să mă facă să înțeleg
ce o să pățesc, mi-a spus pe șleau în românește:
– Ai să crăpi!”
Ce nu știa băbica era că mama mânca noaptea când se
culcau toți, mâncarea pe care i-o aducea tata.
Au stat toată iarna acolo, dar aproape în fiecare duminică
se duceau acasă la bunica. Mamei îi era dor de frații, surorile
și satul unde a copilărit.
În primăvara următoare, după ce s-au sfătuit cum este
mai bine, au plecat să locuiască în satul mamei. La început au
locuit la bunica, apoi din banii pe care îi aveau strânși de la
nuntă și-au cumpărat un loc de casă peste Dunăre în satul
Ilganii de Sus de la nea Feghea . Până în toamnă, cu
ajutorul clăcii, aveau casa gata și mai ales că mama mă aștepta
pe mine.
Tata era un om tare bun. O iubea pe mama și nu prea o
mai lăsa să lucreze mult sau să stea în picioare. O ocrotea, mai
ales de când aștepta copil. O încingea la mijloc cu un brâu să
nu răcească, îi făcea toate poftele și îi lua treaba din mână ca să
lucreze cât mai puțin.
Tata lucra atunci la făcut panere, coșuri, rogojini,
ambalaje din răchită și papură. Le lucra acasă și mama îl ajuta. Din
asta trăiau.
În sat era un depozit, Evereu îi spunea, unde primitor era
un sătean, nea Michea, care primea de la fiecare ce lucra. Îi
nota pe un caiet și în funcție de câte bucăți făceau sau cum erau
lucrate, la sfârșitul lunii primeau bani. Pentru două guri, el și
mama mai făceau rost de un pește de la bunica, cei din satul
tatălui le aduceau ulei, făină, brânză, așa că bănuții lor primiți îi
strângeau pentru botez.
„Dar săracul nu a apucat să te vadă pentru că o simplă
pișcătură de la o insectă în baltă l-a doborât la pământ ca
secerat pe omul meu ca un brad”, și după atâția ani, am văzut-o
pe mama ștergându-și ochii pe furiș și uitându-se în ochii mei
ca să mă convingă, mi-a spus:
„Să știi mamă, că ai venit din dragoste!”
„Păcat că nu a trăit să te vadă și el!” Și a continuat
mama cu o voce tristă și parcă venită de undeva din înțelepciunea
bătrânilor:
„Cine trăiește crește, cine moare putrezește!”

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.