CU ZORZOANE, FĂRĂ ZORZOANE

Poate nu știați că formarea claselor la începutul anului școlar este diferită de la an la an, statistic vorbind. Îmi amintesc o vorbă a mamei pe care o auzeam în copilărie și n-o înțelegeam: „a plouat cu fete sau cu băieți anul acesta?”. Abia acum când scriu despre asta, am înțeles că sunt ani când se nasc mai multe fete, iar în alții mai mulți băieți. În activitatea mea, destul de lungă la clasă cu copiii, am întâlnit aceste situații de două ori și cu toată sinceritatea spun că nu doresc nimănui să aibă în clasă nici prea multe fete și nici mulți băieți. Este la fel de greu în amândouă situațiile, de preferat este să ai grupă omogenă cu același număr de fete și băieți.

Mă întorc cu ceva timp în urmă și povestesc despre o toamnă ca toate celelalte, de altfel, pe care de-abia le așteptam. Începea noul an școlar și eram nerăbdătoare să-mi cunosc noii elevi.

Aveam ceva ani în spate ca educatoare, mai precis zece ani și eram în plină forță, cum s-ar spune. Noi, cadrele didactice, începeam anul școlar cu două săptămâni înaintea copiilor ca să avem timp să ne așezăm clasele și să le decorăm după gustul fiecăruia și tot în acest timp se formau grupele de copii.

Directoarea era cea care făcea înscrierile pentru fiecare clasă, iar în săptămâna premergătoare deschiderii anului școlar, ne dădea dosarele cu datele fiecărui copil și numărul copiilor din clasă. Când am primit dosarele cu cererile copiilor și mă pregăteam să scriu catalogul mi-am aruncat ochii pe fiecare dosar să văd cu cine lucrez și cu această ocazie îmi făceam o socoteală cine sunt părinții, unde lucrează. Am început cu primele dosare, doi băieți, și mai departe, dosar după dosar, încă o fată și tot așa până la douăzeci și patru fete. M-am speriat tare, dar să nu credeți că de numărul douăzeci și patru. Am avut altădată și patruzeci și cinci de copii în clasă. Problema era că aveam douăzeci și patru de fete și doar doi băieți.

În grădinița unde lucram atunci, părinții erau cei care făceau cererile de înscriere la educatoarea la care doreau. Fiind un cartier mai mic, directoarea aproba cererile după cum doreau mamele și, spre surprinderea mea, în anul acela am fost preferată de fete.

Și iată-mă la începutul anului școlar!

În curtea care arăta ca o grădină cu flori, cu fetițe și băieți nerăbdători să se cunoască, era o forfotă și un du-te vino de colo  colo, curioși să se vadă sau să afle care le sunt noii colegi și colege și dacă sunt profesori noi.

Bucuria, curiozitatea, mirarea și chiar neliniștea se citeau pe toate fețele și în așteptarea deschiderii noului an școlar se simțea o vibrație în aer.

În fața școlii se făcuse deja careul cu clasele așezate pe rânduri și se aștepta venirea preotului din cartier ca să binecuvânteze pe cei care începeau un an nou școlar: elevi, dascăli, părinți, bunici.

În liniștea în care se auzeau  până și gândurile, preotul citea rugăciuni pentru sănătate și minte liniștită micilor învățăcei, putere și sănătate dascălilor și părinților și cuvinte de mulțumire pentru ajutorul Celui de Sus pentru sănătate pentru încă un an școlar. Ascultam recunoscătoare cuvintele care se spuneau din inimă de dascăli, părinți și m-am uitat peste adunarea din fața școlii și ochii mi s-au oprit peste copiii de la clasa mea și m-am amuzat în sinea mea. Era cel mai colorat rând din tot careul.

De la primul copil la ultimul, nu vedeai altceva decât cozi blonde, negre, castanii, roșcate, împletite și împodobite cu funde mari de toate culorile. Semănau cu niște fluturi pregătiți de zbor. Rochii roșii, roz, cu volane  și mărgele, sandalele și ele cu tot felul de cordeluțe, catarame, iar de peste tot mă priveau perechi de ochi albaștri, verzi, de culoarea mierii, iscoditori și curioși, dacă eu, educatoarea lor, apreciez rochia galbenă sau cea  roșie a fetiței de alături care este mai frumoasă.

Pe mine nimeni nu mă băga în seamă că și eu eram frumos îmbrăcată, dar nu prezentam pericol pentru ele, se comparau doar între ele.

Și după ce doamna directoare a spus câteva cuvinte despre un început bun de an școlar copiilor, educatoarelor, învățătoarelor, profesorilor, părinților, s-a trecut la strigarea cataloagelor, iar cel care-și auzea numele intra la clasa lui.

Când s-a ajuns la clasa mea a început spectacolul. Cum se striga un nume apărea câte o fetiță făcând o piruetă, învârtindu-se ca să i se vadă rochia cu care era îmbrăcată. La finalul catalogului și după spectacolul oferit de fetele din clasă au ieșit din rând și doi băieți cu ochii albaștri, timizi și uimiți de coloritul acela de rochii, cozi, funde și piruete.

Păreau chiar dezorientați și se uitau spre mine căutându-mi ochii insistent și parcă cerându-mi ajutorul ca să înțeleagă lumea aceea colorată și gălăgioasă. De fapt, la fel ca băieții, dezorientată eram și eu.

Era prima dată când aveam în clasă atâtea fete.

Sincer, îmi plăcea mai mult ca să lucrez cu băieții, ba chiar și în copilărie mă jucam și mă înțelegeam mai bine cu ei.

Problema cea mai grea a fost să-i așez la măsuțe.

În fiecare zi se dădea marea bătălie pentru ocuparea locurilor lângă cei doi băieți. Era o situație „care pe care”, după ce două dintre cele mai băiețoase fete din clasă, Monica și Raluca, au ocupat locurile dorite și de rivale.

Și de aici începea răzbunarea grupului de fete pe cele norocoase și tacticile de răzbunare erau la îndemâna lor și folosite din plin, cum ar fi: mărgeluțe rupte de la rochițe, tras de cozi și funde, ba câte-o scorneală despre una dintre ele și mergeau chiar mai departe, cu intimidarea grupului, bătând din palme și strigând cât le țineau gura:

– Ha, ha, ha! Monica și Raluca au cele mai urâte rochii! Și câteva minute băteau din palme fără să am vreo putere asupra lor.

Ajungeam acasă moartă de oboseală, zici că veneam de la sapă și nu dintre copii. Noaptea nu  mai puteam să dorm și mă învârteam de pe o parte pe alta, trecându-mi prin minte tot felul de strategii ca să stăpânesc situația. Mă gândeam totuși să fie din cele pedagogice.

Adormeam abia spre dimineață și începem ziua, tot de acolo de unde rămăsesem… cu hârjoneala pentru ocuparea locurilor lângă băieți.

Pe zi ce trecea, fetele erau din ce în ce mai înfloritoare, iar stresații din clasă eram eu și cei doi băieți, Florin și George.

Ajunsesem la acea stare când fetele mă duseseră la limita răbdării, când epuizasem toate metodele și cele didactice, dar și cele pe care le folosea mama cu mine în situații apropiate și chiar nu mai știam ce să fac. Îmi dădeau târcoale câteva gânduri nu tocmai pedagogice, gen ce făcea doamna învățătoare când și noi îi întindeam nervii ca o ață la undița de care era prins un crap de câteva kilograme? Cred că ați înțeles. Eram din nou în mijlocul unei lupte. De data asta, bătălia se dădea pentru Florin, mai preferat de fete, și nu era o bătaie oarecare. Acum se băteau patru fete din cele mai dure din clasă.

Le auzeam: „a, a, a, doamna mi-a rupt floricica de la sandale! …a, a, m-a zgâriat!”

Nemaiputând gestiona această situație, mi-am impus un ton mai ridicat decât al tuturor. Nu mi-a ieșit din prima încercare, dar la a doua a ieșit un glas atât de ascuțit care m-a speriat chiar și pe mine.

–              Tăceți odată și liniște în clasă!

Vocea îmi era disperată. În clasă s-a făcut liniște de puteai să auzi și ceva de neauzit.

A fost ca un șoc și pentru ei, dar și pentru mine.

Am văzut că pentru prima dată, de la începutul anului școlar, stăpâneam situația și am continuat tot așa, pe un ton de comandant în armată.

–              Toată lumea ochii la mine, țipam cât mă ținea gura, că mă dureau urechile. Și pe același ton, continuam:

–              În partea dreaptă vin băieții și-n partea stângă fetele! Când vă auziți numele, fiecare se așază în locul pe care vi-l arăt. Și așa cum v-am așezat astăzi, așa veți sta mereu! Și, atenție! Nu permit nicio abatere de la regula mea, altfel cel sau cea care nu ascultă zboară din clasa asta!

Nici mie nu-mi venea să cred că sunt cuvintele mele, chiar nu știu cine mi le dicta. Cum am terminat cu așezarea fetelor la măsuțe, am făcut și câteva exerciții ca să văd dacă au înțeles și am început să-i întreb pe sărite pe fiecare:

–              Cu cine stai în bancă ? Dar tu?

În clasă se făcuse liniște de puteai auzi musca. Era liniștea pe care mi-o doream, ba chiar o visam. M-am felicitat în gând pentru metoda găsită.

Bună de tot, acum sunt în dilemă dacă să o recomand și nu știu dacă este trecută în vreo metodică, dar pentru mine atunci a fost ideală și m-am gândit să o scriu undeva ca să n-o uit și uite că astăzi i-a venit timpul. Cine știe cui îi mai folosește vreodată?!

După ce am terminat cu organizarea fetelor, am așezat o măsuță în fața catedrei unde am așezat băieții și am continuat să fac pe dura până când s-a făcut o deprindere. Să nu credeți că m-am oprit aici, mi-am păstrat linia vocii ridicând din când în când tonul atunci când voiam să întăresc o regulă și am continuat:

–              Începând de mâine să vă îmbrăcați modest și fără zorzoane! O să vorbesc și cu mamele voastre, că nu mai vreau găteală în clasa asta!

De fapt și mamele erau terminate cu găteala în fiecare dimineață: „nu vreau rochia asta, nu vreau sandalele, nu fundele, vreau rochia albă de mătase sau fundele roșii sau aia, aialaltă”, și toate acestea ca să-i facă în ciudă unei fetițe și doar așa, ca s-o întreacă.

Poate n-o să mă credeți, dar vocea de căpitan și exercițiul au dus la normalitate. Băieții și ei se liniștiseră. Ce-i drept sufereau că nu prea aveau cum să organizeze un joc împreună, dar erau și recreațiile și acolo în curtea mare a școlii, își găseau tovarăși de joacă de la alte grupe. De multe ori se jucau și cu fetele: Batista parfumată, Hoțul și bostăneii, Omul negru, Bâza, În grădină crește o floricea, și ei, băieții, găseau în grădinița lor destule floricele.

Până și serbările le făceam cu ce copii aveam în clasă. Grupul vocal îmi era cel mai la îndemână cu atâtea fete în clasă cu voci clare și armonioase sau scenete cu furnicuțe și doi greierași. Căutam rolurile pentru copiii pe care-i aveam. Și până la urmă anul a fost frumos și ușor după ce făcusem ceva armată cu ei și mai ales că băieții se feminizaseră de zici că lucram cu o clasă numai de fete. Chiar dacă erau doar doi au ajutat la echilibrul în clasă.

Acum, după atâta timp, mă gândesc la felul cum am reușit să gestionez o situație care mă depășea.

Și da, metoda o găsește cel care predă și situația în care este.

Numai că atunci foloseam metodele cele mai potrivite, susținuți de părinții care știau că și ei făceau parte din marea masă de educatori: școală, instituții, familie și bunul Dumnezeu. Și mă gândesc acum, că nu degeaba o auzeam pe învățătoare spunând: „Bătaia este ruptă din rai”, iar mama zicea foarte des: „Unde dă mama, crește fetița”, și am primit și eu câteva palme, și vedeți că mi-au prins bine?

Ups, să rămână asta între noi, cine știe cine aude și-i vai de capul nostru!