Sărbătoarea iubirii!

Am iubit primăvara de când mă știu!

De la primul fir de iarbă și primul ghiocel firav înflorit în

curtea noastră, primul cotcodăcit vesel al găinilor, ciripitul gălăgios

al păsărilor care zburau de colo-colo căutându-și cuibul gol, soarele

vesel care își făcea loc printre norii încă întunecați și leagănul meu

făcut dintr-o sfoară veche legată de o grindă în saivanul văcuțelor,

acolo unde mă lăsam în voia imaginației în aerul rece și pur care îmi

tăia răsuflarea.

Mă trezeam din visare în cotcodăcitul găinilor care

anunțau că oul este gata, iar soarele îmi trimitea razele calde și

strălucitoare care îmi încălzeau inima cu trăirile minunate pe

care le simțeam. Bucuria cu care trăgeam aerul ca să simt în

mine mirosul, gustul, culoarea de pământ reavăn, toate făceau

să mă simt recunoscătoare că sunt din acel loc.

Tata, prin grădină, își căuta de lucru cu un foarfec în

mână și mai tăia câte o crenguță rebelă la un pom cu mugurii

gata să se desfacă, iar mama se uita prin curte cu ochii ei de

arhitect făcându-și planuri ce să mai dărâme sau ce să mai

construiască.

Ca să vă spun drept, cum apăreau primele raze ale

soarelui, primul vânticel blând și primele colțuri firave de

iarbă, nimeni nu mai intra în casă.

Eu eram printre ei și mă minunam de schimbările care se petreceau

prin curtea și grădina noastră … si ca un detectiv urmăream prin

curte primele gâze care, încă adormite, se târau printre primele  fire de

iarbă firave ca și ele, după iarnă lungă în care au stat ascunse în culcușurile

doar de ele știute. Când vedeam prima gâză sau un gândăcel mic răsturnat

cu picioarele subțiri chinuindu-se să se întoarcă și atunci doar cu ajutor,

mergeam în grădină sau în curte unde căutam o piatră mai lată, pe care o

dezlipeam de pământul bine înțelenit, dezlegăm ața de mărțișor de la mână

și o puneam sub piatra aleasă. Abia după o săptămână ridicam piatra

și, dacă sub ea găseau furnici sau alte gâze, însemna că urmau  o

primăvară și o vară bogată văcuțele făceau viței ,curtea va fi plină cu

pui gâște rațe și noi copii vom fi veseli și sănătoși tot anul…

Prin curte printre ai mei  adulmecam cu nările aerul curat cu miros reavăn

de pământ, iarbă crudă, primii muguri de flori și bucuria

care se simțea în toată natura…

Cu ochii mari de uimire și cu urechile ciulite ascultam  toate foșnetele,

fluieratul păsărilor și cel mai mult îmi plăcea cântecul  guguștiucilor .

Aveau un cântat prelung sau scurt de chemare de duioșie, veselie…

iar mama printre treburile prin curte îmi spunea…

-Auzi mamă, au început să cânte guguștiucii…este un semn bun, să știi,

ei ne dau de veste că iarna este pe picior de plecare și că vine  cu

adevărat primăvara și că li se deschid inimile tinerilor spre dragoste

ca și păsărilor care-și caută perechea și a tot ce trăiește…

Când încep să cânte  guguștiucii e semn că se dezleagă dragostea …

E timpul ei …se deschide inima  spre bucurie, mamă…

Acum mă gândesc că de fapt, ziua de Drobete îmbracă toate formele de iubire..

ŞI… AM ÎNCEPUT SĂ CREŞTEM!

Și încet, încet, primăverile și iernile treceau peste noi și

joaca noastră de dimineață până seara cu picioarele goale pe

ulițele satului dădea locul altei perioade când eu, prietenii și

prietenele mele începeam să fim mai atenți la cum arătăm, cum

ne îmbrăcăm, cum ne pieptănam…

Jocurile noastre erau acum altele… mai ales cele din

timpul postului. Erau mai liniștite. Mergeam perechi ţinându-ne

de mâini și ne plimbam, chiar dacă era doar pentru câțiva pași…

În capăt ne aștepta un băiat, și șoptit îi spunea fetei ce-i dăruiește,

şi dacă fata accepta darul sau îi plăcea băiatul, se întorcea înapoi

cu celălalt băiat şi cel cu care mergea de mână îi lua locul…

Începuse să se trezească în noi un alt sentiment puternic,

pur, necunoscut, de altfel de atașament fată de cel sau cea care

erau mai înainte, chiar cu un an, prietenii noștri de joacă…

Seara, când ieșeam pe uliță, întârziam mai mult în fata

oglinzii. Îmi schimbam rochiile mai des și nu mai mergeam cu

picioarele goale ca altădată. Cum ieșeam din curtea casei, îmi

despleteam cozile şi-mi lăsam părul pe spate în voia lui. Nu îmi

mai plăcea să mă joc cu prietenii mei. Voiam să fiu mai ales în

preajma unui băiat cu un an mai mare decât mine, vecinul meu

de mai la vale, Luca, fratele lui Mihai.

Jocurilor nevinovate le luaseră locul altele… rupeam o

crenguță de salcie și începeam să rup frunzulițele de pe ea, una

câte una, și să număr în gând… „mă iubește, nu mă iubește…”

așa, până se terminau frunzulițele. Dacă ultima nu cădea cum

îmi doream, rupeam altă creangă și repetam din nou până

nimeream. Alteori, luăm o crenguță de liliac și căutam florile

cu cinci sau șapte petale, le rupeam și le puneam în sân, și

pentru fiecare o dorință, scuipam în sân și gata, dorințele erau

îndeplinite. Acestea erau jocurile noastre între fete.

Apoi începeam să adunăm de pe câmp floricele, le

împleteam în coronițe pe care le puneam în păr și defilam printre

văcuțele pe care le păzeam închipuindu-ne că suntem prințese…

Imaginația mea nu avea margini! În palatul meu dansam, eram

fericită și mergeam de mână cu prințul meu prin grădină fermecată!

Nici băieții nu mai erau ca înainte. Veneau și ei mai

îngrijiți. Erau mai atenți la cum se purtau. Stăteau cu ochii

nedezlipiți de fata pe care o plăceau…

Într-o zi, Mihai, prietenul meu pe care îl consideram ca

pe un frate, mi-a adus un bilet mototolit în mână, ca să nu fie

văzut de nimeni. Biletul era de la fratele lui care desenase o

inimioară străpunsă cu o săgeată și ascunsese în el o floare de

mac presată. Am crezut că plutesc! L-am ascuns într-un loc secret,

numai de mine știut. Cam în fiecare seară primeam un bilețel

prin care mă anunța că vrea să ne întâlnim la uliță cu prietenii

noștri de joacă… Acum însă ne aruncam altfel de priviri. Priveam

cerul, întâmplător ne atingeam mâinile, râdeam tare de orice

vorbă spusă cu tâlc, organizam jocuri în care ne puneam dorințe.

Cu timpul ne găsisem la margine o piatră mare sub care

ne puneam bilețelele cu inimioare desenate și flori presate.

Jocurilor noastre sălbatice și copilărești le luaseră locul altele liniștite.

Cu plimbări pe malul Dunării, ținându-ne de mână, stăteam cu ochii

nedezlipiți pe cer și priveam stelele… și dacă una era

mai strălucitoare însemna că cineva mă iubea în taină… Începusem

să nu ne mai întâlnim pe ulița satului. Acum stăteam pe malul Dunării…

urmăream apusul, apoi Luna cum se reflecta în apă, și în această feerie

de lumini eu eram prințesa alături de prințul meu fermecat în palatul de Cleștar…

cred că atunci eu și prietenii mei intram ușor într-o altă etapă a vieții…

Cu drag… despre copilăria mea!