PRIMĂVERI DE POVESTE
Am iubit primăvara de când mă știu!
De la primul fir de iarbă și primul ghiocel firav înflorit în
curtea noastră, primul cotcodăcit vesel al găinilor, zborul și
ciripitul gălăgios al păsărilor care zburau de colo-colo
căutându-și cuibul gol, soarele vesel care își făcea loc printre
norii încă întunecați și leagănul meu făcut dintr-o sfoară veche
legată de o grindă în saivanul văcuțelor, acolo unde mă lăsam
în voia imaginației în aerul rece și pur care îmi tăia răsuflarea.
Mă trezeam din visare în cotcodăcitul găinilor care anunțau că oul este gata, iar soarele îmi trimitea razele calde și
strălucitoare care îmi încălzeau inima cu trăirile minunate pe
care le simțeam. Bucuria cu care trăgeam aerul ca să simt în
mine mirosul, gustul, culoarea de pământ reavăn, toate făceau
să mă simt recunoscătoare că sunt din acel loc.
Tata, prin grădină, își căuta de lucru cu un foarfec în mână și mai tăia câte o crenguță rebelă la un pom cu mugurii gata
să se desfacă, iar mama se uita prin curte cu ochii ei de arhitect
făcându-și planuri ce să mai dărâme sau ce să mai construiască.
Ca să vă spun drept, cum apăreau primele raze ale soarelui, primul vânticel blând și primele colțuri firave de iarbă,
nimeni nu mai intra în casă. Nu îmi aduc aminte să fi primit
mărțișoare în copilărie, dar imediat, la primele semne ale primăverii, mama îmi croșeta din fir alb și roșu un lănțișor pe care
mi-l lega la mâna dreaptă, ca să-mi poarte noroc și îl țineam
toată luna martie. Apoi urmăream prin curte când apăreau primele insecte care, încă adormite, se târau printre firele de iarbă
firave, ca și ele, după iarna lungă în care au stat ascunse în culcușurile doar de ele știute. Când vedeam prima gâză sau un
gândăcel mic răsturnat cu piciorușele subțiri chinuindu-se să se întoarcă și atunci doar cu ajutor, mergeam în grădină sau în
curte unde căutam o piatră mai lată, pe care o dezlipeam de pământul bine înțelenit, dezlegam ața de la mână și o puneam
sub piatra aleasă. Abia după o săptămână ridicam piatra și, dacă sub ea găseam furnici sau alte gâze, însemna că urma o
primăvară și o vară bogată, văcuțele făceau viței, curtea va fi plină cu pui, gâște, rațe și noi, copiii, vom fi veseli și sănătoși
tot anul.
Cel mai mult mă bucuram când găseam o gărgăriță sub
piatră. O luam cu grijă în mână să n-o strivesc și-i cântam:
Gărgăriță Riță,
Zboară-n poieniță,
Unde vei zbura,
Acolo va fi casa mea.
Și, după ce își lua zborul, o urmăream atentă în ce parte și mă bucuram când zbura spre casa unde locuia unul dintre prietenii mei.
Îmi amintesc, parcă ar fi astăzi, și de o altă primăvară
când mai mulți elevi din satele de pe malul Dunării ne-am întâlnit pe vapor ca să mergeam în Tulcea la liceele unde învățam
fiecare. Ne cunoșteam deja, dar de astă dată printre ei era și un
grup de profesori tineri din Caraorman. Cu ei ne-a făcut cunoștință colega noastră de liceu, Marusea. Din grupul lor, mi-a atras
atenția un tânăr profesor blond, cu ochii verzi și atât de calzi!
Și m-am mirat, parcă mai văzusem acei ochi undeva. Când să cobor de pe vapor, eu nu îmi găseam bagajele!
Le-am căutat peste tot, dar când m-am uitat spre pasageri l-am văzut pe ”el” cu bagajul meu în mână. M-am apropiat și am tras spre mine sacoșa supărată, mâinile noastre s-au atins, m-am înroșit până în fundul ochilor și inima zici că pornise la fugă în trap. Îmi scăpărau
ochii de furioasă că cineva a îndrăznit să-mi ia bagajul și am plecat ca o furtună spre schela de ieșire din vapor să mă îndepărtez de el, însă când mi-am aruncat ochii în urmă, am văzut că este în spatele meu.
M-am oprit pe loc să văd dacă mă urmărește, dar se făcea
că se uită în altă parte. Am plecat din nou și el după mine cu
pași mai mari până m-a ajuns în dreptul unei cafenele și atunci
mi-a spus pe un ton firesc că este bine să ne oprim la terasa
unde ajunseserăm ca să bem o cafea și să vorbim.
M-am oprit ca să văd ce vrea să-mi spună și când s-a uitat la mine, am știut
…Gândeam la fel!
A comandat două cafele și am început să sorbim din ele,
ne uitam unul la altul fără să ne spunem nimic. Mai târziu, am
început să mă joc cu ceștile, pe care le-am întors cu gura în jos
ca să văd ce arată în zațul bine întins în ceașca răsturnată. De
fapt nu știam să ghicesc, dar atunci parcă cineva îmi șoptea ce
să spun. A fost prima dată când m-am uitat la semne și am început să le descifrez. Ceașca lui era foarte frumoasă! Zațul de
cafea se întinsese fin în culori calde care nu prevesteau cumpene sau necazuri. M-am uitat mai bine și am văzut pe tot fundul
ceștii un cerb mare, alb, cu coarnele ca niște crengi ale unei
ramuri de copac. Pe pereții ceștii mai erau niște puncte pe care
am început să le număr. M-am uitat la ele și am văzut că punctele erau precise, mai mult cafenii spre galben și cu voce joasă
am început să spun ce văd în semnele din ceașcă.. „Cerbul,
după mine, înseamnă o prietenie sau chiar o dragoste cum nu
s-a mai întâlnit și punctele arată că peste cinci zile sau poate
luni, nu am cum să știu”, i-am spus: O să ai un eveniment fericit în viața ta și este pe-aproape!”
Îmi sorbea cuvintele și parcă ne conectaserăm într-o altă
lume, cea a misticului și între noi se aprinsese o scânteie care
lumina strălucitor și cald. Se uita uimit la mine și se mira că
fata pe care abia o cunoscuse îi citea în cafea destinul și ceea ce
avea să i se întâmple.
A fost curios să vadă și ceașca mea, dar nu am vrut, însă
a tras-o din mâna mea și ne-am întâlnit iar mâinile. Atingerile
îmi dădeau fluturi în stomac și parcă pluteam… apoi mă bâlbâiam, mă înroșeam la față, ba îmi era frig, ba cald, vocea îmi era
gâtuită, dar nu m-am speriat. Am pus-o pe seama cafelei!
Curioasă, mi-am aruncat ochii pe ceașca mea… erau niște dâre care arătau drumuri, dar care se întâlneau în același loc,
punctele erau tot cinci, însă la mine mai erau și câteva raze de
soare care porneau de pe marginea ceștii și se uneau la mijlocul
ceștii într-un Soare minunat. Ne cădeau amândurora cam aceleași bucurii.
Începuserăm să ne întâlnim destul de des și mai ales în
vacanțe, dar și atunci cu multe peripeții ca să nu afle mama
Chiar nu știu cum se întâmpla, dar mă trezeam pur și simplu cu
el la sat. Ne vedeam doar câteva ore, după care pleca înapoi cu
pasagerul la Caraorman. Ne găsiserăm o ascunzătoare în casa
bunicii și chiar bunica mi-a spus ca să ne întâlnim la ea ca să
nu ne iasă vorbe rele prin sat. După ce ne primea, ne privea, ne
asculta și ne omenea. Lângă ea ne simțeam liniștiți și puteam să
vorbim despre noi!
Între timp aflase și mama de întâlnirile noastre…
Bunica mi-a spus în taină să încep să-mi aduc câteva haine și să le las la ea. Și am început să strecor prin geanta mea
sau prin sacoșele cu mâncare pe care i le trimitea mama câteva
haine fără să știe ea, care nu știu de ce se făcuse de o vreme
bănuitoare.
Întâlnirile noastre erau mai dese și ne trimiteam scrisori
aproape în fiecare zi, iar altădată vorbeam la telefon. Telefonul
era instalat la dispensarul satului unde era moașă doamna Bucuroiu Florica.
I-am povestit și ei de prietenia cu băiatul cu ochi verzi,
neacceptată de mama și am rugat-o să nu spună la nimeni că
vorbesc la telefon cu un băiat din alt sat, ba chiar am stabilit
niște ore la care să mă sune ca eu să pot pleca în sat cu diferite
motive și să nu intre mama la bănuială.
Primeam scrisori aproape la două zile. Ne ajuta și poștașul, unchiul meu, care știa că mama nu îngăduia această prietenie și aducea scrisorile la bunica. Eram fericită că
prietenia noastră era încurajată și apreciată de cei din sat!
Se aflase cam în tot satul de povestea noastră și toți țineau cu noi fără măcar să-l cunoască cineva pe băiatul cu care
eram în vorbă și au început discuțiile… Mamele de băieți se
gândeau cam așa!
„Lasă, că știe Angelica ce face! Să iubească pe cine
vrea. De ce trebuie să se mărite cu un băiat bogat?”, și o bârfeau pe mama…
„Parcă Miluța este foarte bogată!”
„În familia lor, baba Ioana și-a lăsat fetele și băieții să
se mărite și să se însoare cu cine au vrut. Nu știu ce-a apucat-o
acum ca să-și mărite fata cu un băiat bogat.”
Mie îmi plăcea de familia lor, dar mai ales de mama băiatului, care era o persoană caldă, bună și de treabă însă fără
legătura pe care și-o doreau mamele noastre. Că mă voiau de
noră această familie bogată din sat, am avut multe de tras. Îmi
purtau sâmbetele multe prietene care își doreau și ele să intre
noră în această familie. Își arătau această dorință pe față, trecând pe lângă curtea lor gătite și cu pași înceți, doar-doar vor fi
văzute cât de frumoase, voinice și bune de muncă sunt pentru o
gospodărie așa de mare, nu așa firavă și sclifosită ca mine.
Dar gusturile și dorințele oamenilor nu se comentează.
Familiile noastre se întâlneau foarte des la mese și făceau
planuri.
Într-o seară, au venit la noi mai târziu, ca să nu fie văzuți
de sat și ca să le spună alor mei că au auzit prin sat vorbe și „nu
iese fum, fără foc”, a spus unchiul Dumitru supărat. Se aude că
Angelica are un prieten cu care se mai întâlnește câteodată
chiar la baba Ioana.
Mama scăpăra de supărată ce era și m-a chemat să spun
în fața oaspeților dacă este adevărat.
Și pentru că m-au luat pe nepregătite, am considerat că
cel mai bine este să le spun adevărul și am început curajoasă că
eu pe băiatul lor nu-l iubesc, este doar colegul meu de clasă și
țin la el ca la un prieten. Am crezut că dacă le spun adevărul le
înmoi inima, dar din contră, într-o clipă s-a dezlănțuit furtuna.
Mama m-a luat de mână, m-a dus între ei și a început cu muștruluiala.
– Tu ai noroc „cu carul” și-i dai cu piciorul! Și pentru cine?! Pentru un băiat pe care nu-l cunoști! De asta te-am dat la
școală ? Ca să râzi de noi?
M-am înroșit la față și ca o furtună am ieșit din casă. Și
am fugit spre bunica, scăparea mea, care m-a primit și m-a liniștit în felul ei.
– Lasă, bunică, că-i trece! Ce bine ai făcut că ți-ai adus
schimburi la mine! Hai mai bine să mănânci și să te odihnești,
iar mâine, după un somn bun, o să vedem ce facem!
Nici nu m-am trezit bine dimineața și, așa cum zicea bunica, „încă nu îmi înghițisem gălbenușul ”, că ne-am trezit cu
mama, supărată foc care a intrat peste mine în dormitor și a
continuat dojenile nespuse cu o seară înainte. Dar bunica a luat-o deoparte și i-a spus ceva fără să aud și eu, chiar nu știu
despre ce au vorbit, dar după aceea mama s-a mai liniștit puțin
și m-a lăsat să stau la ea un timp, chipurile ca să o ajut la treabă. Oricum o luam …mama pica întotdeauna în picioare!
După această întâmplare am vorbit cu prietenul meu ca să
mai rărim un pic întâlnirile până când se liniștesc spiritele, însă ne trimiteam scrisori sau vorbeam la telefon. Mama se liniștise
crezând că tot răul e spre bine. Și dragostea noastră creștea ca o
cocă cu plămadă bună! Aveam cine să pregătească atmosfera
prielnică ca să crească fragedă și pufoasă!
Era draga mea bunică care știa să pună în ea ingredientele
cele mai potrivite: bunătate, căldură, dragoste, bucurie și multă
speranță!
Și îmi amintesc, parcă ar fi astăzi, de primăverile mele de
atunci cu bucurie și nostalgie!
La cele de acum, cu bucurie și binecuvântare!
Și la cele care vor veni, cu speranță și pace!
Să avem întotdeauna primăvara în suflet!