Și așa a fost să fie!
SCRIS ÎN STELE
Întotdeauna am știut că nimic nu este întâmplător!
Și am să povestesc despre coincidențele pe care le-am
avut în anii copilăriei mele și până când s-a întâmplat ce era
hărăzit de Sus.
Mai târziu, după ce au trecut ceva ani, m-am gândit la tot
ce mi s-a întâmplat și le-am pus cap la cap. …Și ce vă
povestesc acum se întâmpla când de-abia împlinisem șapte ani.
Atunci locuiam la bunica Ioana și am primit o veste
destul de tristă de la fratele bunicii, unchiul Ioniță, că a murit
mama mătușii Maria, Catrina, și că ne roagă din toată inima să
fim alături de el la această încercare grea. Bunica, în grabă
mare, a pregătit câte ceva, pentru împărțit, așa cum se
obișnuiește și ne-a luat cu ea pe mine, pe verișoara Mițica și pe
unchiul Ștefan. Eu cred că unchiului, care era flăcău atunci, i-ar
fi plăcut mai mult la hram decât la înmormântare, dar nu avea
ce face atunci când bunica hotăra ceva.
Am ajuns acolo cu o seară mai devreme ca să avem timp
s-o plângem pe mătușa Catrina. În satul unchiului obiceiurile
erau altfel decât la noi, așa că unchiul Ștefan a avut timp să-i
învețe pe tinerii de acolo jocurile obișnuite la priveghi în satul
nostru.
Noi, copiii, urmăream cu mare atenție cum se jucau
tinerii, dar cel mai mult așteptam să vedem cu ce ne servesc
seara la masă de sufletul mătușii și, ca să spun pe cea dreaptă,
noi așteptam cel mai mult coliva și bomboanele de deasupra ei.
Pe mine cel mai mult m-a impresionat o bătrână, frumoasă la
față, legată la cap cu un gear negru. Era îmbrăcată altfel decât
bunica! Peste hainele cu care era îmbrăcată deasupra avea o
pestelcă albă brodată cu un buzunar mare cusut în mijloc. Mi-a
sărit în ochi buzunarul brodat de la șorț pentru că atunci când a
intrat în camera unde era moarta, a scos o batistă mare din
buzunarul șorțului cu care se ștergea la ochi și a început să
bocească cu vorbe viața mătușii Catrina. Era bocitoare și toți
copiii îi spuneau tușa Tatiana. Nu a venit singură, ci cu nepotul
ei, un băiat blond, frumos, înăltuț și cu ochii verzi care parcă te
fermecau.
Bunica lui a început s-o bocească pe mătușa Catrina în
cuvinte de laudă despre viața ei. Se cunoșteau de când erau
tineri! Au venit odată cu unchiul Ioniță din Basarabia, de la
Cetatea Albă. În satul Cataloi și-au construit casele pe strada
Italiană.
Eu urmăream uimită vorbele pe care le spunea
bocitoarea. Când bocea parcă spunea o poezie, cânta cuvintele
sau plângea în hohote. După vorbele ei bocite despre viața celei
duse, fiecare din cei prezenți își ștergeau ochii la vorbele spuse
meșteșugit de mătușă. De piatră să fi fost că tot îți dădeau
lacrimile. Eu eram ochi și urechi, nu mai văzusem așa ceva. Și
la noi se plângea la un mort, dar parcă nu așa!
La priveghi veniseră mai mulți copii cu mamele lor, cu
bunicile. Erau și verișorii mei din partea unchiului Ioniță.
Mie însă cel mai mult mi-a plăcut nepotul
mătușii Tatiana, bocitoarea.
Și, după ce ne-a trecut curiozitatea bocitului, ne-am luat
de mână și m-am jucat cel mai mult cu el. Alergam printre
oamenii care își găsiseră un loc în curte ca să mai vorbească
despre ei, problemele lor, despre vreme, grânele îmbelșugate
de anul acesta. Aceasta a fost prima întâlnire cu băiatul blond
cu ochii verzi.
Eram prin clasa a VII-a și din dorința de a fi altcineva îmi
închipuiam că sunt cântăreața de muzica populară, Sofia
Vicoveanca, căreia îi ascultam toate cântecele la aparatul de
radio. Când nu mă vedea nimeni o imitam în oglinda înaltă
pusă pe peretele din camera mea. Ce mai, o iubeam pe
cântăreață și voiam să fiu ca ea. Și ca să nu mă descopere ai
mei, spectacolul îl dădeam pe o scenă imaginară în fața unui
public numeros, în camera mea din fundul casei unde cântam
cât mă ținea gura. Îmi amintesc chiar și versurile…
”Mărita-m-aș, toamna asta, mărita-m-aș, mărita…
C-o venit, unul din lume…
Tocmai din Caraorman”,
și cântam tare până îmi terminam tot repertoriul improvizat. Nu
reținusem toate versurile cântecului Sofiei Vicoveanca, dar
parcă era mai frumos când mai puneam cuvinte și de la mine..
Mama, speriată de vocea mea care se auzea până în fundul
grădinii, alerga repede să-mi stăvilească puțin elanul cu care-mi
arătam talentul pe scena improvizată.
– Mamă, îmi spunea ea, cântă și tu mai încet că râde
lumea de noi!
Mă opream puțin să mai răsuflu și să iau aer în piept și
iar începeam aceleași versuri o dată și încă o dată, până
oboseam.
Când eram prin clasa a X-a am trăit o altă experiență care
m-a marcat.
Eram în recreație și în clasă zarvă, râsete, șușotelile
obișnuite în așteptarea profesorilor. Atenția noastră a fost
atrasă de un grup de băieți de la Liceul Nr. 2, aduși prin toate
clasele de colegul nostru Vasile .
Băieții au intrat în clasă și cu un scurt discurs, ținut de
liderul grupului despre războiul din Vietnam, a spus plin de
emoție că liceul lor a organizat o activitate umanitară de
strângere de mici fonduri atât cât este posibil de la niște elevi.
Și că orice mic ajutor contează, foarte mult pentru acea mică
țară. Noi, fetele, eram cu ochii deja în lacrimi pentru mica
țărișoară în suferință. Din grupul lor s-a desprins un tânăr
blond, înalt, cu niște ochi verzi de neuitat, care și-a scos șapca
de pe cap și cu un gest teatral a trecut pe la fiecare bancă să
strângă micul ajutor bănesc. Noi, fetele, emoționate de ajutorul pe care îl puteam da, ne împrumutam de bani de la colegele care aveau urmând să le întoarcem datoria.
Când a ajuns la banca mea, privirile noastre s-au
intersectat ca electrizate. O perioadă de timp destul de lungă,
am visat cu ochii deschiși la tânărul blond cu ochii verzi!
…Îmi amintesc de o altă primăvară, când mai mulți elevi
din satele de pe malul Dunării ne-am întâlnit pe vapor.
Mergeam la Tulcea. Ne cunoșteam deja, dar de astă dată printre
elevi era și un grup de profesori de la Caraorman. Cu ei ne-a
făcut cunoștință colega noastră Maria Din grupul
profesorilor mie mi-a atras atenția un tânăr profesor, blond,
înalt și ochii …parcă-i cunoșteam, verzi și atât de calzi.
Când am ajuns în Tulcea și când să cobor din vapor, eu
nu îmi mai găseam bagajele. Le-am căutat peste tot și când
mi-am aruncat privirea peste pasageri, l-am văzut pe el cu bagajul
meu în mână râzând ștrengărește. M-am apropiat de el și
supărată am tras spre mine sacoșa și atunci mâinile noastre s-au
atras ca doi magneți. M-am înroșit până-n fundul ochilor și
inima parcă intrase în trap!
De data aceasta eram în vacanța de vară.
Într-o duminică, ne plimbam pe malul Dunării cu
prietenii și prietenele mele. În liniștea înserării râsetele și
glumele noastre se auzeau în tot satul. De pe Dunăre se auzea
ca un ecou un cântec de la un îndrăgostit sau un pescar.
De mine s-a apropiat Ștefan un băiat din satul nostru si
m-a prezentat profesorului care mi-a luat plasa pe vapor. Era
prietenul lui cel mai bun. Și de-atunci toate gândurile mele au
fost doar spre blondul înalt cu ochii verzi!
El era băiatul de cinci ani vecin cu mătușa Catrina, elevul
de la Liceul Nr.2 care făcea voluntariat pentru Vietnam,
prietenul lui Ștefan și profesorul de educație fizică de la
Caraorman.
Toate aceste întâlniri au dus la apropierea noastră!
Cine a hotărât și de ce atâtea coincidențe?!!
Totul s-a întâmplat …pentru că așa a trebuit să fie!
