Și cum suntem în săptămâna înainte de Paște cred că este nimerit să dăruiesc o amintire din copilăria mea!
Și acum o să vă povestesc cum sărbătoream Paștele Morților sau cum i se mai spunea, Paștele Blajinilor.

Imediat după ce sărbătoream Paștele în casele noastre împreună cu familiile și prietenii, ne pregăteam de Paștele Morților. Săptămâna premergătoare pomenirii morților era una de curățenie și purificare în care fiecare familie făcea curățenie la locul unde erau îngropați cei dragi plecați dintre noi. Așa cum ne pregăteam casele noastre pentru primirea Luminii și vestea Învierii Domnului Iisus Hristos, tot așa se pregăteau mormintele pentru morți, se vopseau crucile, se curăța iarba, se plantau pomișori și flori, se făceau aleile, se aprindeau lumânări și se împărțeau pomeni, cozonac și ouă pentru odihna celor plecați în cele veșnice.
După ce se termina cu curățenia, se începea pregătirea mâncărilor pentru ziua morților. Și nu era deloc ușor pentru gospodine care voiau să pregătească mâncărurile preferate ale celor morți. Și în fiecare casă începeau pregătirile, ba chiar era și o întrecere între gospodine, cine pregătește cele mai alese bucate, plăcinte, cozonaci, ouă roșii, friptură, pește și alte bunătăți, după puterea și priceperea fiecăreia. Încă de cu seară începeau să așeze bunătățile în panere, coșuri din nuiele trainice, pregăteau și pături pe care să se așeze la masă. În ziua aceea toate familiile, cu mic cu mare, cu panerele încărcate, plecau spre cimitirul de la marginea satului. Fiecare mergea la mormintele celor dragi și își plângeau necazurile apoi așteptau ca părintele să treacă pe la fiecare mormânt să facă o slujbă pentru pomenirea celor plecați. După ce se trecea pe la fiecare mormânt și se citea pomelnicul, erau binecuvântate și mâncărurile date în pomenirea lor.
Noi, copiii, abia așteptam să se termine orele, dar întotdeauna se terminau mai devreme că doar și doamna învățătoare avea morți. Cât puteam de repede, mergeam la cimitir ca să nu pierdem pomana. Aruncam ghiozdanele lângă panerele cu mâncare și ne așezam pe pături lângă părinții noștri, pe iarba proaspătă, unde erau așezate fețe de masă pe care se puneau bucatele. Ne așezam familiile după rudenii, la un loc întotdeauna. Bunica fiind cea mai în vârstă, în capul mesei, apoi fiicele, ginerii și noi, nepoții, și în amintirea morților mâncau și se cinsteau pentru sufletul lor. Nu uitau, când cinsteau câte un păhăruț, să dea și o picătură de vin pe mormânt, să bea și cel răposat și în timpul mesei vorbeau despre morții care-i pomeniseră, parcă erau cu ei, povesteau glume despre ei, întâmplări hazlii sau „cum m-a ajutat pe mine ~ cutare..” sau „îți amintești la nunta lui Tică cum juca Moș Gheorghe”. Și în amintirea bunicului care-i plăceau horele a apărut de la brâul unchiului Tică un fluier și a început doinit să cânte de jale. Ei… și-a amintit bunica: „lui Ghiță îi plăcea veselia”, și atunci unchiul, care era tare hâtru, a scos un solz de pește și a zis una mai veselă. Se mai auzeau și la alte mese chiar și o armonică, probabil și printre morții lor au fost unii veseli. Îmi plăcea mult și de unchiul Andrei care pregătea special pentru noi, nepoții, încă din toamnă must stat din fiert astupat cu un dop din smoală, pere, gutui și struguri stafidiți, și unchiul avea un fel al lui de a le scoate pe masă: „Ia să văd eu, a mai rămas ceva prin coșul aista pentru nepoțeii mei?” Știam că are ceva bun pentru noi. Eram cu ochii țintă spre panerul lui și tacticos scotea una câte una din bunătățile pregătite special pentru această zi. Ascultam ce povesteau la masă unchii și mătușile, mâncam ceva pe fugă, apoi mergeam și noi pe la morminte să vedem care are flori mai frumoase, și apoi, joacă.
Era loc cât voiam, și pentru că era destul spațiu, am început să ne jucăm Mijita. Aveam după ce să ne ascundem, erau pomișori de liliac, stânjenei și crini, iarba înaltă, timpul era frumos, mâncare aveam destulă, părinții erau cu noi, chiar și doamna învățătoare după comemorarea morților a intrat în atmosfera generală și chiar cred că-i plăcea cum ne jucam. Și Sărbătoarea Paștelui celor morți se prelungea până târziu, când bunica, fiind foarte iubită și respectată de familie, a spus cu recunoștință și temere în același timp: „Ne-a ajutat Dumnezeu ca și anul acesta să fim sănătoși să putem să ne plângem morții!” Și atunci, așa mică cum eram, am înțeles că cei morți trăiesc prin noi.
Cu drag… din amintirile mele!