BUNICII MEI, OAMENI DE TREABĂ

Autor Angela Dumbravă-Tulcea

Amintirile despre bunicii din partea tatălui, Iftim și Matroana, le

am cam de pe la patru ani când am început și eu să înțeleg ce și cum.

Locuiau în satul Vulturul, tot pe malul Dunării, la o aruncătură de băț

de satul bunicilor din partea mamei. Tot acolo trăiau unchii și singura

mătușă din partea tatălui. Erau haholi și vorbeau într-o limbă pe care

eu nu o înțelegeam. Când ajungeam pe la ei, vorbeau o limbă ameste-

cată între română și haholă, ca să putem înțelege și noi.

Duminica, în zilele când afară era cald, mergeam în vizită la ei cu

mama și, pentru că satul unde locuiau ei era destul de departe și eu nu

puteam să merg pe jos, plecam cu barca. Mama mă așeza în siguranță

pe crivace, mă înfofolea bine ca să nu răcesc de la vântul mai rece de pe

Dunăre și îmi lăsa mâinile libere cu care aveam voie să mă joc în apă.

Mă urmărea tot timpul ca în joaca mea să nu alunec din barcă în apă.

Eram fericită, mă jucam cu mâinile în apă și o priveam pe mama cum

trăgea la rame, gânditoare. Când ajungeam acolo, eram întâmpinați de

bunicul Iftim. Bunicul era un bărbat înalt, subțirel, cu părul blond și cu

ochii albaștri parcă rupți din cerul unei zile frumoase și senine de vară.

Ghedu, îi spuneam noi, nepoții. Băbica Matroana era o femeie cu trăsă-

turi mai aspre, negricioasă și bună gospodină. Puternică, ea era stâlpul

familiei. Cum ajungeam acolo, îndată se strângeau toți unchii, mătu-

șile, verișorii și verișoarele mele într-o odaie care ținea loc de sufragerie.

La o masă rotundă și scundă ne așezam pe pernuțe, jos, pe covorașe de

cârpă. Toți încăpeam la mica masă din odaie. Și nu eram puțini!

Nurorile o ajutau pe băbica să pună masa și îndată se umplea cu

toate bunătățile: ciorbă rusească cu toate legumele, pui fripți și tăvi cu

plăcinte scoase atunci din cuptor. La masa lor, peștele era nelipsit și alte,

alte bunătăți la care numai când mă gândesc îmi lasă gură apă. Bunicul

dădea semnalul că e timpul să mâncăm, se închina, și noi după el, și

apoi turcii se băteau la gura noastră!

Când terminau cu masa, începeau spectacolul și cântau niște cân-

tece duioase de dragoste, de război, de armată, pe două voci, când

înalte, când joase, iar eu nu mă săturam să-i ascult și să-i privesc pe

părinții și frații tatălui meu. După spectacolul adulților începeam noi,

copiii, să spunem poezii sau să cântăm. Acum intrau în horă mătușile

să se mândrească cu copiii lor. Pe mine nu mă întrecea nimeni pentru

că știam multe poezii învățate de la bunica și mătușile mele din partea

mamei. După momentul de recitări și cântece, toți copiii treceam să

sărutăm mâna bunicilor și primeam fiecare câte un bănuț de la buni-

cul. Apoi începeam joaca! Pe seară ne întorceam spre casă încărcate cu

daruri de la bunicii mei. Mama trăgea la rame mai greu, acum mergea

la deal, în susul apei. La fel ca la dus eram tot cu cu mâinile prin apă și

o ajutam pe mama să vâslească mai repede. Soarele se pregătea de apus,

iar eu o urmăream pe mama care era îngândurată. Oare la ce se gândea

mama? Parcă nu avea la ce? Eu însă eram atât de fericită, doar eu și ea

în liniștea înserării.

Când am crescut puțin mai mare, îmi plăcea să merg în vacanțe

la ghedu Iftim și băbica Matroana.Tot timpul îl vedeai pe bunicul cu

căruța prin sat cărând lemne din pădure de la vapor la oameni acasă sau

peștele de la pescari la Dunăre. Avea la căruță doi cai, Harap și Bălana.

Calul era negru ca noaptea, frumos și puternic, iar ghedu îl gătea cu

hamuri colorate. Iapa era albă, ca zăpada!

Băbica era o femeie negricioasă, mai scundă decât bunicul, dar cu

trăsături mai aspre. Atunci când te uitai la ea părea că e mereu supă-

rată, dar așa era felul ei. Doar atunci când stăteai mai mult pe lângă ea

puteai să-ți dai seama cât de bună la suflet era, însă nu știa cum să arate

asta. De fapt ea era stâlpul familiei! Băbica se ocupa de tot ce era prin

curte: grădină, animale, păsări, mâncare, spălat, iar în timpul liber pră-

jea semințe pe care le punea în săculețe și în fiecare dimineață mergea

cu coșulețul și cu un pahar de măsură și le vindea oamenilor care călă-

toreau spre Tulcea. Din asta Băbica își mai rotunjea veniturile, iar cei

care le cumpărau își mai pierdeau vremea. Casa bunicilor nu era mare,

avea trei camere: bucătăria cu masa, scaunele, plita cu lijanca, tinda în

care dormeau ei cu două paturi. Bunicii dormeau fiecare în câte un

pat. Când eram mai mici, dormeam cu ei în pat. Mie îmi plăcea să

dorm lângă ghedu. Mai aveau și camera mare, curată, în care primeau

oaspeții. În vacanțe, noi, fetele, dormeam în sala de oaspeți, iar Stelică,

verișorul nostru, cu ghedu Iftim în tindă.

Mă simțeam mai apropiată de verișorii mei de acolo, care erau mai

aproape de vârsta mea sau mai mari cu un an-doi decât mine. Joaca cu

ei începea de dimineață, cum se crăpa de ziuă, până seara târziu. Cum

făceam ochi dimineața, primul pe care-l vedeam în curte era ghedu,

care se învârtea pe lângă casă și își pregătea căruța de plecare. Avea la

căruță doi cai frumoși de care avea grijă ca de ochii din cap, îi țesăla și-i

împodobea cu fel de fel de podoabe colorate ca să arate mai puternici

si frumoși. Ținea la ei mult și cu ajutorul lor își câștiga traiul pentru

familia destul de numeroasă. După ce termina cu treburile prin curte

ne adunam toți în bucătăria de vară, unde băbica pregătea de zor ce să

mâncăm dimineața. Și ea se scula devreme ca să mulgă văcuțele și ca să

ne fiarbă laptele pentru dimineață. Lângă laptele fiert era întotdeauna

și o mămăliguță făcută în ceaun și, după ce răsturna mămăliga pe un

fund gros de lemn, turna laptele peste coaja groasă rămasă pe fundul

ceaunului, iar noi ne băteam ca să prindem puțin din coaja înmuiată în

laptele fiert. Lângă mămăliguța galbenă ca soarele, pe care Băbica o tăia

cu un fir de ață pescăresc, apărea și un castron mare de smântână groasă

ca untul și amestecată cu brânză proaspătă.

Nu mâncam înainte ca bunicul să spună rugăciunea și apoi ne

aruncam lacomi pe mâncarea pusă cu dărnicie pe masă de băbica. La

masă fiecare mânca cât apuca, eu, care eram mai rușinoasă, rămâneam

în urmă mereu, dar băbica era destul de dreaptă și-mi punea separat,

într-un castronel de lut cu floricele o bucată mare de mămăligă și câteva

linguri mari cu brânză și smântână. La cât de încet mâncam nu cred

că aș mai fi apucat ceva de pe masă, la viteza cu care mâncau verii

mei. Când ne mai rămânea mâncare prin castroanele noastre o termi-

nau ghedu și băbica. În altă dimineață ne schimba meniul și, în loc de

smântână, ne făcea ouă prăjite cu jumări rămase în cămară din iarnă și

păstrate în untură ca să nu se râncezească.

Veneam întoteauna în vacanță la bunicii de la Vulturu împreună cu

verișorii mei Stelică, Vasilica și Pașca de la Tulcea. Acolo, în satul bunici-

lor, ne întâlneam și cu ceilalți verișori care locuiau acolo cu părinții lor.

Ca să spun așa, eram atât de mulți încât puteam să ne facem echipele de

joacă pe loc atunci! În zilele în care ghedu pleca cu căruța în pădurice

să strângă lemne pentru iarnă, ne lua și pe noi, însă treaba noastră era

să ne jucăm până târziu și aveam ce face, jucam nouă pietre până când

oboseam și atunci burta își cerea drepturile. Ghedu scotea dintr-un

coș de papură niște plăcinte cu brânză învelite cu un peșchir, făcute

de băbica, nu prea multe, doar atât cât să ne țină de foame, iar seara

să mâncăm cu poftă mâncarea gustoasă gătită de băbica care rămânea

acasă cu toate treburile din curte și casă. Avea grijă și de caii care stăteau

toată ziua la păscut unde era iarba grasă și umbra groasă și, după ce ne

linișteam foamea, ne gândeam să-i dăm o mână de ajutor și ghedu-

lui. Ne uitam la el, era nădușit de muncă și ca niște albinuțe adunam

lemnele tăiate cu multă opinteală și sudoare, pe care le așeza în căruță

unele sub altele, ca să încapă cât mai multe și după ce umplea căruța își

îndemna căluții să pornească: „Dii, Harap! Dii, Bălana!” și încet-încet

și noi pe lângă căruță ca să nu obosească caii, mai hârjonidu-ne, mai

făcând un rotocol în jurul căruței sau adunând niște floricele de câmp

băbicăi. Ghedu, cu ochii albaștri, privea fericit la joaca noastră. Ars de

soare pe față și brăzdat cu dungi adânci pe gâtul puternic, cu gândurile

departe, îl pișca din când în când ușor cu biciul doar pe Harap și eu mă

miram că el de fapt trăgea cel mai tare la căruță. Îmi era milă de el, dar

ghedu avea răspunsul lui: „Dacă îl ating pe el pleacă în trap și Bălana”

dar ce nu știam atunci era că iapa aștepta pui. Mergeam pe lângă căruță

și mă uitam la Ghedu și îmi săreau în ochi frumusețea și privirea blândă

cu care ne privea și mă făceam mică de bucurie.

Spre seară, când ajungeam acasă, băbica ne aștepta cu masa gata

pusă și ne așeza la masa mică care era pregătită cu scăunele pentru toți.

Întotdeauna masa începea cu rugăciunea bunicului. Acum era timpul

pentru tihna familiei. Nici nu apucam bine să înghițim o îmbucătură,

că apăreau unchii și mătușile, chipurile ca să vadă de ce nu vin copiii

acasă, dar asta era doar o găselniță a lor ca să fie la masă cu noi. Băbica

știa asta și pregătea mâncare pentru toți. Până târziu stăteam la poartă

pe bănci, unde bunicii și unchii se odihneau și mai vorbeau de-ale lor,

iar noi mai trăgeam o joacă. După ce mâncam eram din nou în forță!

Noaptea se lăsa peste sat și luna se scălda în apa albastră, noi alergam

fericiți pe drumul de pe malul Dunării. Ne spărgeau gașca țânțarii care

bâzâiau de zor și care își căutau victimele. Din când în când se auzea

câte o pocnitură – plic-plici. Și atunci ne gândeam că și mâine este o zi

și ne lăsam în mrejele viselor. O altă zi, alte bucurii, alte întâmplări,

vacanța la bunici abia începea!

În toamna următoare începusem să avem vești nu tocmai bune des-

pre bunicul Iftim. Era bolnav, fusese și internat la spital, iar după un

tratament de două săptămâni a fost trimis acasă să primească îngrijiri

în familie. Unchilor li s-a spus că se pot aștepta la orice. Acasă a primit

toate îngrijirile băbicăi, mătușilor, unchilor și, cu toate acestea, bunicul

se simțea din zi în zi fără putere și se ridica din pat foarte rar și atunci,

cu ajutorul cuiva. Când a simțit că nu mai poate și mai avea încă atâtea

să ne mai spună, bunicul i-a zis bunicii să ne cheme acasă pe toți, copiii,

nurorile, nepoții la o masă, să-i vadă adunați grămadă, așa ca altădată.

Vestea a căzut ca un trăsnet pentru toată lumea. Ne-au trimis vorbă

și nouă să ajungem la ei în acea duminică, neapărat. Am plecat spre

bunici cu căruța. Pregătisem mai înainte câte ceva de mâncare să le

ducem în situația în care băbica nu ar fi avut timp să se pregătească ca

altădată. La fel ca mama au gândit și celelalte nurori. Nu a venit niciuna

cu mâna goală acasă la bunici. Ne-am așezat tot la măsuța rotundă și

joasă, la care stăteam altădată. Acum era o întâlnire de familie altfel

decât cea când se cânta, iar noi, copiii, dădeam spectacol. Ghedu a vrut

să ne vadă din nou pe toţi, adunaţi în casa lui. Cum era un om vesel

de felul lui, ne-a rugat să cântăm câteva cântece așa cum făceam și în

alte dăți. Am cântat, dar nu mai erau acele glasuri puternice și vesele.

Ne-a spus că atunci când el nu mai este – că așa este roata vieții – să nu

ținem doliu și, mai ales, nimeni să nu fie îmbrăcat în negru pentru că

lui îi place veselia. „Să aveți grijă de băbica. Întotdeauna să treceți pe

la ea, ca să nu simtă lipsa mea. Și voi să vă aveți bine”! Mie nici nu-mi

venea să cred că ghedu nu va mai fi. Așa cum stătea în pat și ne vorbea,

era același bunic cu părul cărunt, cu ochi albaștri, liniștiți și veseli. Avea

aceeași voce caldă și voioasă. Bunicul meu știa să treacă demn prin acest

eveniment foarte greu din viață fiecăruia.

După sfaturile pe care ni le-a dat, ne-a făcut semn că vrea să se odih-

nească puțin. Noi toți îl urmăream speriați. După un moment în care

și-a tras răsuflarea a cerut iertare de la noi dacă ne-a supărat cumva. Pe

rând treceam pe la patul lui, îi sărutam mâna și ne ceream iertare.

N-am să uit niciodată privirea cu care ne scruta lung pe fiecare, parcă

ar fi vrut să ia cu el imaginea celor dragi. Ca de obicei, nouă, copiilor,

ne-a dăruit un bănuț și ne-a mângâiat cu căldură. A fost o întâlnire ca

altădată… numai că acum ne luăm adio de la bunicul nostru, care ieșea

din viața noastră și de pe scena vieții, dar niciodată din inimile noastre.

Evenimentul cu iertarea bunicului m-a marcat. Am înțeles că atunci

se rupe ceva din tine și, cu toate acestea, bucățica ruptă o găsești undeva

în inima ta când îți dorești. Bunicul ne-a arătat demnitatea evenimen-

tului prin care trecea. Cu toate că l-am văzut fără suflare, mi-l amintesc

întotdeauna cu căruța și căluții gătiți de sărbătoare, și îmi amintesc

primul leagăn pe care mi l-a făcut și pe care l-a legat de salcia din capă-

tul grădinii. L-am simțit pe bunicul lângă mine la toate evenimentele

importante din viața mea. Nimic n-a mai fost la fel după moartea

bunicului!

Chiar băbica Matroana, care era stâlpul casei in familia tatalui meu,

o  femeie harnică, pricepută la toate și foarte puternică, ajunsese ca

o umbră și căuta să așeze cumva treburile în urma ei. În anul următor

după moartea bunicului, îmi amintesc parcă este acum, era primăvară

și ca de obicei îmi făceam lecțiile pe lângă mama, care robotea prin casă

câte ceva, ascultând și ce citeam eu cu voce tare. Trecuse vaporul de la

Sulina spre Tulcea, ultima oprire în satul nostru, dura ceva până urcau

cei care mergeau mai departe si cei care coborau în sat. Totul se făcea

cu barca. Nu a trecut mult timp că auzim cum o strigă pe mama cineva

la poartă, parcă mi s-a părut cunoscută vocea și am dat fuga la drum să

văd cine este. Mi s-a luminat fața de bucurie când am văzut cine a venit

la noi, era Babica cu o boccea mare în spate de zici ca era un măgăruș cu

samarul. Am invitat-o în casă si mama imediat a omenit-o cu de toate

de pe masa noastră.

Babica ne privea cu atâta bucurie că ne vedea, era prima dată când

venea la noi, singură după moartea bunicului. Si ne-am pus la vorbă, eu

mulțumită că mama nu mai avea timp să mă asculte la lectii. Începuse-

răm să o înțelegem destul de bine cum vorbea pe jumatate românește și

haholeste, dar cred că ne simțeam și doar din priviri.

Băbica i-a spus mamei că eu deja sunt mare, o să merg mai departe

la școală și s-a gândit să-mi facă o plapumă, o pernă, o pătură și un

cearșaf alb cu broderie spartă făcută cu migală de băbica, să le am când

plec la gazdă și să nu râdă lumea de mine că sunt săracă. Și băbica a scos

din bocceaua mare și un palton roșu din stofă și o pălărie la fel, a fost

prima haină adevărată pe care am avut-o, nu degeaba mă măsurase cu

metrul Badea Vanea.

Am purtat paltonul cu atâta bucurie și fală până în clasa a X-a și l-aș

mai fi purtat dar îmi rămăsese destul de mic, așa că a putut să-l poarte

și sora mea Elena. Grija băbicăi că încep școala și plec printre străini era

foarte mare, se gândea cum o să se descurce mama și tata cu taxele, și

parcă o văd cum a scos din buzunarul cusut pe dosul ilicului cu care era

îmbrăcată o batistă legată în patru colțuri, a dezlegat-o cu grijă și a scos

un teanc de bani din economiile ei, să aibă mama pentru cheltuielele

mele cu școala. Tot atunci mi-a dat și tabloul cu portretul tatalui meu

și mi- a zis că cel mai bine o să stea în casa mea. Ne-a mai spus că îl

trimite pe unchiul Lefter cu o văcuță cu vițica lângă ea „să aveți lapte și

poate mai scoateți câte un ban”. Pe văcuță o chema Dumana, era mare

si dădea lapte mult și bun, vițelușei i-am pus numele Siritca în amintirea

văcuței din copilăria mea.

Laptele de la Dumana a scos-o pe mama de multe ori din greutăți.

N-am să știu niciodată de ce băbica a fost atât de grăbită să-mi aducă

toate darurile atunci când încă nu terminasem gimnaziul? Oare se gân-

dea că nu mai apuca să mi le dea?

În anul când am terminat clasa a VIII-a, Băbica a plecat lângă

Ghedu, fără de care nu mai putea sa fie femeia aceea puternică și hotă-

râtă, stâlpul casei!