Și noi am fost școlari!

O zi de vacanță de atunci!….

În satul în care m-am născut majoritatea bărbaților erau pescari sau măcar o persoană de la fiecare casă.

Era obligatoriu să ai o barcă. De fapt, barca și căruța erau mijloacele de transport pe care le cunoșteam atunci în satul nostru.

Mă întorc în copilăria mea și parcă văd cu ochii minții cum se lăsa înserarea peste sat, pe Dunăre începeau să se adune bărcile cu pescari.

Se începea de la deal, prima barcă, apoi alta și tot așa de la fiecare casă se legau una de alta și începeau cântecele.

Noi, copiii, știam când vin pescarii, lăsam joaca – De-a mijita – sau – Nouă pietre, vitele la margine și alergam de pe unde eram, în picioarele goale, să ascultăm cântecul pescarilor și să le facem cu mâna la plecare în baltă.

Aveam acest spectacol de două ori pe săptămână, când plecau și când se întorceau.

Iubeam acest moment…

Veneau la vale cu bărcile legate una de alta, pescarii, printre care și bunicul Ghiță, cu fețele arse de soare, puternici și curajoși făceau spectacolul serii.

Cântau, niciodată pe aceeași voce, cu tonuri joase, înalte, duioase, cântece de dragoste, de război. Noi ascultam nemișcați, cu respirația oprită.

Câte o tânără mamă își ștergea pe ascuns lacrimile, poate pentru o dragoste tăinuită sau pierdută.

Când ajungeau în dreptul nostru, săream, țipam, ne bucuram, îi salutam și ei cu mâna la pălărie ne făceau un semn de bun rămas.

În dreptul canalului Arhipencu, treceau Dunărea pe partea cealaltă spre baltă, unde înnoptau și veneau a doua zi sau chiar peste două zile, după cum cădea peștele.

Seara se lăsa și peste sat și noi, copiii, cu picioarele obosite și pline de zgârieturi de atâta joacă și alergat, mergeam la culcare și ne lăsam în vraja viselor.

A doua zi, gata, ne făceam gașca să mergem să ajutăm pescarii la tras bărcile când se întorc.

Câștigătorii eram noi, cei de la vale. Se făcuse un obicei, toți copiii, băieți și fete, conduși cu barca de frații mai mari, treceam Dunărea în așteptarea pescarilor.

Din cauza căldurii, apa din canal scădea și noi trăgeam bărcile la edec. Erau încărcate cu pește din toate soiurile, cu raci, cu ciulini, cu ouă de pasări, și pescarii nu reușeau să vâslească fără ajutorul nostru. Pentru aceasta, fiecare dintre noi primeam drept plată pește pe care pescarii ni-l dăruiau cu drag.

Ei nu aveau o oră fixă când se întorceau, așa că noi plecam de acasă în zorii zilei când cântau cocoșii, pregătiți cu undițe, râme găseam destule acolo, ne luam cu noi sare, pâine,  pentru că dacă pescarii întârziau, trebuia să și mâncăm.

Făceam un foc și puneam peștele prins de noi pe jar și îl coceam. Nici o mâncare nu se compara cu cea făcută de noi în baltă.

Dacă nu cădea pește, cotrobăiam prin baltă după cuibare cu ouă. Niciodată nu veneam cu mâna goală. Ne întorceam cu poala cămășii sau a rochiei plină cu ouă de toate mărimile și culorile, vernile, gălbui, albe, altele pistruiate, maronii. Ouăle le coceam pe jar, dar de cele mai multe ori le spărgeam și le dădeam pe gât crude.

Supăram multe păsări, le alungam de la cuiburile lor, se speriau, dar foamea era mai presus pentru noi.

Când prindeam pește, și mai ales bibanul cădea bine, îl coceam pe jar, și așa fierbinte, îl mâncam de pe foc. Dacă nu aveam toți, îl împărțeam frățește ca să ne ajungă.

Parcă văd cum stăteam unul lângă altul cu undițele în apă. Vasilică era cel care aduna peștele și-l punea în sajocul pe care-l țineam în apă cu peștii prinși.

Și în timp ce aruncam pe spate undița aud… „au, stai…măiiii!!!”

Cârligul undiței se prinsese de pleoapa ochiului lui Vasilică și-l trăgeam spre mine. M-am speriat, dar mai ales el. Am desprins ușor cârligul și i-am spălat ochiul cu apă de baltă, unde de abia găseai un loc limpede de câtă mătasea broaștei era! … Așa ne vindecam noi. Ne puneam o mână de pământ pe locul zgâriat, și eram ca și noi. În așteptarea pescarilor mai făceam și câte o Mijită printre sălcii. Alergam odată cu păsările printre mărăcini, broscuțe, melci, nu ne era teamă de nimic. Eram noi, balta, apa și minunatele zile ale copilăriei. Chiotele noastre de bucurie erau întrerupte doar de ciripitul păsărilor, orăcăitul broaștelor, susurul apei și șuieratul vântului.

Și, într-un târziu se auzea cântecul pescarilor, cu vocile lor puternice, duioase, calde. La ieșirea din baltă, pe canal, pescarii ne dădeau funia, o puneam pe umerele noastre fragile de copii și la îndemnul pescarilor de „Hei rup!”, trăgeam barca, iar ea aluneca încet, pleoșc, pleoșc pe ușoarele valuri unduitoare lăsate de forța bărcii.

Și noi, copiii, ne contopeam cu apa, cu vântul, cu liniștea și cu chipul aspru, dar fericit al pescarilor.

Când ajungeam la Dunăre, unul câte unul treceam pe la pescari cu trăistuțele pregătite și primeam cu dărnicie pește, raci, nuferi, plată dreaptă pentru munca noastră. Apoi fiecare dintre noi urcam într-o barcă și în înserarea care se lăsa cântecele se înălțau sus, ca o mulțumire pentru ziua minunată care a trecut.

Copii și pescari mergeam spre casele noastre fericiți și fermecați de atâta pace, bucurie și simplitate.

Cu dragoste… din copilăria mea!

 

 

 

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.