O POVESTE MAI ALTFEL
Acum, dacă mă gândesc mai bine, tu, Ileană, îmi plăceau și întâlnirile

tatălui meu cu prietenii lui. Tata a fost un om tare harnic și cu toate
că a trăit în baltă și mai mult singur nu era ca să zic așa, băutor și nici
oamenilor plătiți cu ziua și care lucrau cu el nu le dădea voie să bea cât
erau la noi la muncă. Tatăl nostru, pe lângă munca pe care o făcea la
fermă avea și alte bucurii îi plăcea să citească ziarele și asta întotdeauna
după ce termina munca prin curte. Cum se însera, după ce mâncam, se
ducea în ceardac unde veneau și oamenii care-l ajutau la munca câmpului

sau chiar și câte un vecin de la o fermă din apropiere care știa că
seara la „Nea Gheorghe” se discuta și se citea din ziar despre politică,
iar celor mai tineri le povestea de timpurile mai vechi și ei îl ascultau și
se mirau de câte lucruri știa.
Tata era respectat pentru multe lucruri: că știa să facă atâtea treburi
prin curte și chiar să construiască o casă, de la temelie până o termina,
avea grijă de atâția copii și mai ales că știa să citească. Pe lângă asta mai
avea și niște gusturi rafinate pentru atunci și când se odihnea îi plăcea
să bea o ceașcă de ceai cu precuscă făcut la samovarul primit de la tatăl
său. Samovarul semăna cu un butoi micuț, auriu, de zici că era din aur
și parcă îți ardea ochii când te uitai la el. Primise de mult samovarul
numai că începuse să facă ceai la el după ce ajunsese om în toată firea.
Prinsese acest obicei încă de flăcău și învățase să facă ceaiul așa cum
îl făcea tatăl lui. Când eram cu el la baltă ne lăsa și pe noi, copiii, să-l
privim când pregătea ceaiul. Era o bucurie să-l privești. Avea un fel de
eleganță de boier și scotea tacticos din dulapul de bucătărie tot ce avea
nevoie pentru pregătirea ceaiului. Și scotea pe rând la început câteva
bucăți de zahăr cubic și asta pentru câți invitați avea, apoi aduna din
grădină, cât se mai vedea încă, câteva crenguțe de izmă sau mușețel și
rupea doar vârfurile ca să fie mai fragede și le spăla de praf în câteva ape.
Mai lua din dulăpiorul cu mici nimicuri folositoare un clește micuț și
argintiu cu care tăia bucata de zahăr în patru bucăți mai mici pe care
le așeza pe o farfurie micuță, iar în ceșcuță, perechea farfuriuței (erau
piese de la un ceainic delicat din porțelan fin, primit la nunta lor și de
care avea grijă ca de un obiect de muzeu), punea din samovar ceai de
izmă sau mușețel din cele care creșteau în curtea noastră departe de
animale și păsări. Samovarul avea mijlocul lui cărbuni. Era atent să
nu se opărească și scotea cu mare grijă câte o cană cu ceai și o punea
pe o farfurie adâncă, între timp servea toți invitații cu câte o bucățică
de zahăr pe care o țineau sub limbă și sorbeau ușor ceaiul fierbinte din
farfurioară cu prietenii săi. Uneori invitați erau și vecinii de la fermele
din jur.
Serile erau așteptate cu nerăbdare de invitații tatălui meu și în liniștea

care se lăsa, cu cerul înstelat care le lumina fața de bucuria de a servi
un ceai alături de prieteni, amânau gândurile și problemele pentru
a doua zi și își lăsau sufletul să trăiască bucuria nopții, a prieteniei și
a omeniei. Se lăsau în voia momentului și a trăirii de-atunci! Tata nu
era un fumător înrăit, ci doar din când în când, avea și foi de țigară pe
care le ținea totdeauna în tabacheră. Scotea tacticos foițele de țigară,
lua una, o răsucea și pe foiță punea tutun. Fuma ocazional, atunci când
era mai îngândurat, dar a început să fumeze mai mult după ce a murit
mama.
Tata era o figură interesantă. Avea o mustăcioară neagră, tunsă scurt
și chiar în hainele de lucru când se îmbrăca părea distins. Nu era prea
înalt, era așa tocmai cum îi stă mai bine omului, nici prea gras și nici
prea slab. Mie îmi plăcea cum își purta părul. Avea un păr negru și des
pe care-l pieptăna peste cap cu fruntea lată lăsată liberă. Tare mare grijă
avea de părul lui și în buzunarul de la spate a pantalonului întotdeauna
avea un pieptene pe care-l folosea des. Dar și ce ochi avea tata, parcă
n-am mai văzut la nimeni! Erau, tu, niște ochi căprui calzi și, când era
cazul, fermi, mai ales atunci când nu era mulțumit de ceva. Cu ochii lui
calzi băga în boală multe femei. Poate n-ai să mă crezi, dar tata a iubit-o
doar pe mama și după ce a murit ea nu i-a mai trebuit alta. Mama era
o femeie tare frumoasă și tata pe bună dreptate era gelos pe ea când
mergeau la nunți sau petreceri. Stătea lângă prieteni și fuma țigară de
la țigară și vorbeau despre războiul care se apropia și printre rotocoalele
de fum se uita la ea ce voinică era și cât ținea petrecerea n-o pierdea din
ochi. Părinții mei s-au înțeles și au trăit frumos împreună. Și mama îl
iubea și de multe ori îl dezmierda mai mult ca pe noi, copiii. Aveau ei
o vorbă pe care o auzeam mereu: „Pe copii să-i pupi și să-i mângâi doar
când dorm, că altfel le cresc coarnele”.
Zvonurile care se auzeau despre război se adeveriseră și tata și alți
prieteni de vârsta lui au primit ordin de concentrare să se prezinte la
cazarmă și într-o zi am primit vestea că tata și alții au fost trimiși pe
front, în războiul din 1944. În această situație, bunicul a fost nevoit să
lase totul în grija bunicii și a unei mătuși încă nemăritată și a plecat la
baltă. Știa că nouă, copiilor, ne trebuiau atâtea!
Așa am rămas doar cu mama pe care o vedeam destul de îngândurată.

Făcea câteva drumuri pe zi până la poartă să vadă dacă nu vine
poștașul cu vești de pe front, se mai auzea câte un zvon că pe un vecin
de pe altă stradă l-au trimis acasă că avea piciorul rupt. Tu, Ileană, când
mă gândesc acum, cred că mamei i-ar fi plăcut să-l vadă chiar cu un
picior rupt numai să fie acasă. Treceau lunile și tata nu mai venea, dar
ne mai trimitea câte o veste prin câte un om din oraș care ajungea acasă
să se trateze de vreo boală.
Îmi amintesc și acum cât de mult îl iubea mama pe tata și nu putea
să mănânce mai nimic fără el, noroc că se mai lua după noi, eram mulți
și când începeam să mâncăm ne îndemnam unul de la altul și râvneai
la gura noastră când mâncam, dar mama avea grijă să-i oprească și lui
din fructele care se coceau vara și le ducea în beci ca să guste și tata.
În curtea noastră aveam destui pomi fructiferi unii mai vărateci, dar
și niște peri târzii de toamnă și mama le ținea în copac până târziu
poate – poate venea tata și prindea din ele. Când nu le mai putea ține
în copac le aduna și le păstra în pod, iar cele pe care nu le putea păstra
le făcea dulceață sau gem și le depozita în casa mare. Noi, copiii, nu
intram decât atunci când trebuia să fim prezenți și acolo mama își ținea
dulciurile sub cheie. Ne dădea porționat cu o anumită ocazie. Dulceața
o făcea din fructele din pomii din curtea noastră, mai ales dintr-un cais
și toți știam asta. Caisul era pomul mamei, era altoit și avea fructele
aproape albe, nu portocalii cum sunt de obicei. Din fructele caisului
mama făcea cea mai grozavă dulceață, că se vorbea de dulceața mamei
și prin vecini. Era taina ei și nu dădea la nimeni rețeta. Chiar și atunci
când nu scăpa de vreo vecină prea insistentă îi dădea rețeta, dar avea
grijă să nu-i dea și secretele ei. Caisul era timpuriu și atunci când făcea
dulceața, mama ne lăsa și pe noi, fetele, pe lângă ea ca să asistăm la
pregătirea ei și avea grijă să ne spună:
– Fetelor, ca să vă iasă și vouă dulceața tot atât de bine cum o fac eu
trebuie să furați asta de la mine și să fiți atente cum o fac. Pregătirea
dulceții era ca un ritual. Se trezea dis-de -dimineață și aduna cu mâna
ei caisele una câte una ca să nu se zdrobească, le punea într-un vas larg
și le ducea în casă tot așa cu multă atenție (umbla cu ele de parcă ar fi
fost ouă și îi era teamă să nu se spargă), lua pe rând fiecare caisă, îi scotea
sâmburele cu grijă, îl spărgea cu un ciocan, ușor ca să scoată miezul
întreg, scotea pielița de pe el și îl băga din nou în caisă, ca să se simtă și
gustul ușor amărui. După ce termina cu toate caisele, făcea siropul din
zahăr și apă și le dădea drumul în ceaun, așa întregi, apoi le lăsa la foc
mic ca să nu se sfărâme, punea o linguriță sau două de sare de lămâie,
încerca siropul cu o lingură de lemn, ca să vadă dacă s-a legat și așa
încă fierbinte o turna în borcane, le mai ținea în cuptorul plitei apoi
le învelea cu o pătură și le lăsa așa până a doua zi, atunci când scria pe
borcan, cu un creion chimic, pe care-l muia în gură ca să se vadă bine,
anul când a fost făcută dulceața.
Gândul la tata și pregătirea cămării pentru iarnă ca să guste și el din
ce făcea ea din curte îi mai alunga gândurile. Dar cu cât trecea timpul,
mama se făcea mai palidă, scădea din puteri și parcă se împuținase,
pe zi ce trecea era mai tristă și parcă de-abia aștepta să treacă ziua, ca
noi să ne culcăm și să nu o vedem ce face. Mă trezeam de multe ori în
suspinele ei și dimineața vedeam cum pernele și patul unde dormea
singură erau răsucite și mototolite de cât se perpelise toată noaptea. Era
cu gândul departe și nu mai era atentă la ce era în jurul ei, îi dispăruse
până și roșeața din obraji și chiar renunțase la vizitele pe care le făceau
între vecine. Doar câteodată o mai vedeam că mai zâmbea atunci când
lua fotografia tatălui în brațe.
Se zvonea prin cartier că se întorceau bărbații de la război. Mama
parcă înflorise, dar numai era aceeași, îi intrase tristețea în suflet.
Și chiar dacă venise tata acasă ea se topea de pe picioare și n-a mai
fost niciodată femeia de altădată