Tata, stâlpul casei!

O POVESTE MAI ALTFEL
Acum, dacă mă gândesc mai bine, tu, Ileană, îmi plăceau și întâlnirile

tatălui meu cu prietenii lui. Tata a fost un om tare harnic și cu toate
că a trăit în baltă și mai mult singur nu era ca să zic așa, băutor și nici
oamenilor plătiți cu ziua și care lucrau cu el nu le dădea voie să bea cât
erau la noi la muncă. Tatăl nostru, pe lângă munca pe care o făcea la
fermă avea și alte bucurii îi plăcea să citească ziarele și asta întotdeauna
după ce termina munca prin curte. Cum se însera, după ce mâncam, se
ducea în ceardac unde veneau și oamenii care-l ajutau la munca câmpului

sau chiar și câte un vecin de la o fermă din apropiere care știa că
seara la „Nea Gheorghe” se discuta și se citea din ziar despre politică,
iar celor mai tineri le povestea de timpurile mai vechi și ei îl ascultau și
se mirau de câte lucruri știa.
Tata era respectat pentru multe lucruri: că știa să facă atâtea treburi
prin curte și chiar să construiască o casă, de la temelie până o termina,
avea grijă de atâția copii și mai ales că știa să citească. Pe lângă asta mai
avea și niște gusturi rafinate pentru atunci și când se odihnea îi plăcea
să bea o ceașcă de ceai cu precuscă făcut la samovarul primit de la tatăl
său. Samovarul semăna cu un butoi micuț, auriu, de zici că era din aur
și parcă îți ardea ochii când te uitai la el. Primise de mult samovarul
numai că începuse să facă ceai la el după ce ajunsese om în toată firea.
Prinsese acest obicei încă de flăcău și învățase să facă ceaiul așa cum
îl făcea tatăl lui. Când eram cu el la baltă ne lăsa și pe noi, copiii, să-l
privim când pregătea ceaiul. Era o bucurie să-l privești. Avea un fel de
eleganță de boier și scotea tacticos din dulapul de bucătărie tot ce avea
nevoie pentru pregătirea ceaiului. Și scotea pe rând la început câteva
bucăți de zahăr cubic și asta pentru câți invitați avea, apoi aduna din
grădină, cât se mai vedea încă, câteva crenguțe de izmă sau mușețel și
rupea doar vârfurile ca să fie mai fragede și le spăla de praf în câteva ape.
Mai lua din dulăpiorul cu mici nimicuri folositoare un clește micuț și
argintiu cu care tăia bucata de zahăr în patru bucăți mai mici pe care
le așeza pe o farfurie micuță, iar în ceșcuță, perechea farfuriuței (erau
piese de la un ceainic delicat din porțelan fin, primit la nunta lor și de
care avea grijă ca de un obiect de muzeu), punea din samovar ceai de
izmă sau mușețel din cele care creșteau în curtea noastră departe de
animale și păsări. Samovarul avea mijlocul lui cărbuni. Era atent să
nu se opărească și scotea cu mare grijă câte o cană cu ceai și o punea
pe o farfurie adâncă, între timp servea toți invitații cu câte o bucățică
de zahăr pe care o țineau sub limbă și sorbeau ușor ceaiul fierbinte din
farfurioară cu prietenii săi. Uneori invitați erau și vecinii de la fermele
din jur.
Serile erau așteptate cu nerăbdare de invitații tatălui meu și în liniștea

care se lăsa, cu cerul înstelat care le lumina fața de bucuria de a servi
un ceai alături de prieteni, amânau gândurile și problemele pentru
a doua zi și își lăsau sufletul să trăiască bucuria nopții, a prieteniei și
a omeniei. Se lăsau în voia momentului și a trăirii de-atunci! Tata nu
era un fumător înrăit, ci doar din când în când, avea și foi de țigară pe
care le ținea totdeauna în tabacheră. Scotea tacticos foițele de țigară,
lua una, o răsucea și pe foiță punea tutun. Fuma ocazional, atunci când
era mai îngândurat, dar a început să fumeze mai mult după ce a murit
mama.
Tata era o figură interesantă. Avea o mustăcioară neagră, tunsă scurt
și chiar în hainele de lucru când se îmbrăca părea distins. Nu era prea
înalt, era așa tocmai cum îi stă mai bine omului, nici prea gras și nici
prea slab. Mie îmi plăcea cum își purta părul. Avea un păr negru și des
pe care-l pieptăna peste cap cu fruntea lată lăsată liberă. Tare mare grijă
avea de părul lui și în buzunarul de la spate a pantalonului întotdeauna
avea un pieptene pe care-l folosea des. Dar și ce ochi avea tata, parcă
n-am mai văzut la nimeni! Erau, tu, niște ochi căprui calzi și, când era
cazul, fermi, mai ales atunci când nu era mulțumit de ceva. Cu ochii lui
calzi băga în boală multe femei. Poate n-ai să mă crezi, dar tata a iubit-o
doar pe mama și după ce a murit ea nu i-a mai trebuit alta. Mama era
o femeie tare frumoasă și tata pe bună dreptate era gelos pe ea când
mergeau la nunți sau petreceri. Stătea lângă prieteni și fuma țigară de
la țigară și vorbeau despre războiul care se apropia și printre rotocoalele
de fum se uita la ea ce voinică era și cât ținea petrecerea n-o pierdea din
ochi. Părinții mei s-au înțeles și au trăit frumos împreună. Și mama îl
iubea și de multe ori îl dezmierda mai mult ca pe noi, copiii. Aveau ei
o vorbă pe care o auzeam mereu: „Pe copii să-i pupi și să-i mângâi doar
când dorm, că altfel le cresc coarnele”.
Zvonurile care se auzeau despre război se adeveriseră și tata și alți
prieteni de vârsta lui au primit ordin de concentrare să se prezinte la
cazarmă și într-o zi am primit vestea că tata și alții au fost trimiși pe
front, în războiul din 1944. În această situație, bunicul a fost nevoit să
lase totul în grija bunicii și a unei mătuși încă nemăritată și a plecat la
baltă. Știa că nouă, copiilor, ne trebuiau atâtea!
Așa am rămas doar cu mama pe care o vedeam destul de îngândurată.

Făcea câteva drumuri pe zi până la poartă să vadă dacă nu vine
poștașul cu vești de pe front, se mai auzea câte un zvon că pe un vecin
de pe altă stradă l-au trimis acasă că avea piciorul rupt. Tu, Ileană, când
mă gândesc acum, cred că mamei i-ar fi plăcut să-l vadă chiar cu un
picior rupt numai să fie acasă. Treceau lunile și tata nu mai venea, dar
ne mai trimitea câte o veste prin câte un om din oraș care ajungea acasă
să se trateze de vreo boală.
Îmi amintesc și acum cât de mult îl iubea mama pe tata și nu putea
să mănânce mai nimic fără el, noroc că se mai lua după noi, eram mulți
și când începeam să mâncăm ne îndemnam unul de la altul și râvneai
la gura noastră când mâncam, dar mama avea grijă să-i oprească și lui
din fructele care se coceau vara și le ducea în beci ca să guste și tata.
În curtea noastră aveam destui pomi fructiferi unii mai vărateci, dar
și niște peri târzii de toamnă și mama le ținea în copac până târziu
poate – poate venea tata și prindea din ele. Când nu le mai putea ține
în copac le aduna și le păstra în pod, iar cele pe care nu le putea păstra
le făcea dulceață sau gem și le depozita în casa mare. Noi, copiii, nu
intram decât atunci când trebuia să fim prezenți și acolo mama își ținea
dulciurile sub cheie. Ne dădea porționat cu o anumită ocazie. Dulceața
o făcea din fructele din pomii din curtea noastră, mai ales dintr-un cais
și toți știam asta. Caisul era pomul mamei, era altoit și avea fructele
aproape albe, nu portocalii cum sunt de obicei. Din fructele caisului
mama făcea cea mai grozavă dulceață, că se vorbea de dulceața mamei
și prin vecini. Era taina ei și nu dădea la nimeni rețeta. Chiar și atunci
când nu scăpa de vreo vecină prea insistentă îi dădea rețeta, dar avea
grijă să nu-i dea și secretele ei. Caisul era timpuriu și atunci când făcea
dulceața, mama ne lăsa și pe noi, fetele, pe lângă ea ca să asistăm la
pregătirea ei și avea grijă să ne spună:
– Fetelor, ca să vă iasă și vouă dulceața tot atât de bine cum o fac eu
trebuie să furați asta de la mine și să fiți atente cum o fac. Pregătirea
dulceții era ca un ritual. Se trezea dis-de -dimineață și aduna cu mâna
ei caisele una câte una ca să nu se zdrobească, le punea într-un vas larg
și le ducea în casă tot așa cu multă atenție (umbla cu ele de parcă ar fi
fost ouă și îi era teamă să nu se spargă), lua pe rând fiecare caisă, îi scotea
sâmburele cu grijă, îl spărgea cu un ciocan, ușor ca să scoată miezul
întreg, scotea pielița de pe el și îl băga din nou în caisă, ca să se simtă și
gustul ușor amărui. După ce termina cu toate caisele, făcea siropul din
zahăr și apă și le dădea drumul în ceaun, așa întregi, apoi le lăsa la foc
mic ca să nu se sfărâme, punea o linguriță sau două de sare de lămâie,
încerca siropul cu o lingură de lemn, ca să vadă dacă s-a legat și așa
încă fierbinte o turna în borcane, le mai ținea în cuptorul plitei apoi
le învelea cu o pătură și le lăsa așa până a doua zi, atunci când scria pe
borcan, cu un creion chimic, pe care-l muia în gură ca să se vadă bine,
anul când a fost făcută dulceața.
Gândul la tata și pregătirea cămării pentru iarnă ca să guste și el din
ce făcea ea din curte îi mai alunga gândurile. Dar cu cât trecea timpul,
mama se făcea mai palidă, scădea din puteri și parcă se împuținase,
pe zi ce trecea era mai tristă și parcă de-abia aștepta să treacă ziua, ca
noi să ne culcăm și să nu o vedem ce face. Mă trezeam de multe ori în
suspinele ei și dimineața vedeam cum pernele și patul unde dormea
singură erau răsucite și mototolite de cât se perpelise toată noaptea. Era
cu gândul departe și nu mai era atentă la ce era în jurul ei, îi dispăruse
până și roșeața din obraji și chiar renunțase la vizitele pe care le făceau
între vecine. Doar câteodată o mai vedeam că mai zâmbea atunci când
lua fotografia tatălui în brațe.
Se zvonea prin cartier că se întorceau bărbații de la război. Mama
parcă înflorise, dar numai era aceeași, îi intrase tristețea în suflet.
Și chiar dacă venise tata acasă ea se topea de pe picioare și n-a mai
fost niciodată femeia de altădată

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *