TRECI LA COLȚ, DOAMNA!

Timpul trecea tare frumos între micii ghemotoci, consătenii mei.

Mă pregăteam pentru examenul de definitivat și strânsesem puțin curelele cu cei mici de se întrebau și ei: „Ce-o fi cu domnișoara?”

Aveam inspecție de definitivat și-i voiam cei mai tari.

Începusem să-mi pregătesc materialul didactic cu mult timp înainte, altul decât cel pe care-l foloseam zi de zi, și asta după ce îmi planificasem atent temele pentru ziua aceea: o activitate matematică, de fapt o fixare și o memorizare despre țară, sfătuită și îndrumată chiar de doamna învățătoare din primară. Odată stabilite temele, am început să pregătesc materialul didactic nou și atractiv pentru ei: jetoane, coșulețe. Pentru confecționarea materialului am început claca în familie. Eu îmi alesesem cea mai grea sarcină, crearea tiparelor, iar ceilalți din casă erau executanții și le stabilisem și rolurile. Mamei i-am dat cea mai migăloasă treabă și asta că era tare precisă. Trebuia să taie cu foarfeca după contur și apoi să festoneze coșulețele cu lână colorată pe care o deșira de la căciulile și fularele mai vechi, iar tata, care era migălos, avea o treabă foarte delicată: colora imaginile jetoanelor.

Pregătirea materialului didactic pentru inspecție era prioritatea cea mai importantă din casa noastră în acea perioadă. Soțul meu, atunci profesor la școala din sat, m-a ajutat cu planificarea, aici el fiind cel mai tare și eram sigură că nimeni n-ar fi găsit vreo greșeală în planificare, chiar dacă o lua la puricat cu lupa. Mie îmi revenise rolul de regizor și singura sarcină era aceea să imaginez tot felul de scenarii pentru desfășurarea lecțiilor din ziua aceea.

Aveam și spectatori, surorile mele, care nu aveau voie să se atingă de nicio hârtie, jetoane sau ce lucrau cei avizați, dar se puteau uita la ce fac și chiar puteau să-mi dea sugestii la regizare. Ca să vă spun drept, toată casa era dată peste cap.

Se apropia inspecția și toți implicații în această treabă: cei din școală, colegii, familia, mamele și copiii așteptau tensionați și nerăbdători ziua care se apropia parcă cu încetinitorul.

În sfârșit, inspectoratul a trimis adresă spre școală cu data și ziua inspecției făcută de inspectoarea preșcolarilor, doamna Dascălu Andronica. Soțul a plecat la Tulcea să găsească o șalupă până la sat și după ceva timp a ajuns cu doamna la grădiniță.

Eu, ca să vă spun drept, eram speriată și cu inima bătându-mi mai ceva ca la puiul de prepeliță din poveste, „călcam în străchini” de emoționată ce eram. Băieții, în schimb, erau tare frumușei în uniformele bleu cu guler alb și scrobite de zici că erau niște astronauți gata pregătiți să fie trimiși în Cosmos. Erau în elementul lor. Ce să mai zic de fete?! Cu funde și pompoane colorate la cozile împletite sau la părul strâns moț în vârful capului se uitau în jurul lor ca să vadă dacă sunt admirate de băieți, asta era cea mai mare preocupare pentru ele.

Așa cum se obișnuiește la o inspecție, am dat planificarea la control și am trecut peste jocuri, iar doamna a intrat în mijlocul copiilor, cumva ca să-i tragă de limbă și cred că știți cam ce întrebări se pun: ce fac la grădi, dacă le place, ce învață și, după ce și-a luat informațiile chiar de la sursă, de pe teren cum s-ar spune, cele mai adevărate și sincere, deja își făcuse o primă impresie despre cum merg lucrurile pe-acolo, cum este educatoarea, ce face și cât de mult este preocupată de copii.

În acest timp, chiar dacă mai trăgeam cu urechea la ce făcea doamna cu copiii, eu îmi vedeam de treaba mea, pregătindu-mi prima activitate, cea de matematică. Cum eram aproape de vacanța mare, am făcut o evaluare la numerele de la 1 la10 pentru cei mari și de la 1 la 5 pentru cei mici. Ca să se înțeleagă, menționez că aveam grupă combinată, deci lucram cu vârste și materiale diferite.

Și mi-am început lecțiile. Primul impact cu materialul nou, coșulețele și jetoanele colorate atât de frumos, le-au atras atenția, dar după o ochire la ce au pe masă, au început mai pe șestache, iar apoi chiar direct să se certe între ei.

Pentru siguranța disciplinei, îi așezasem la măsuțe unul mare cu unul mic. Dar la vederea unui material nou, cu care nu mai lucrasem până atunci, au început să se certe între ei.

–              Doamna, eu nu am atâtea pisicuțe, a zis Sorin, colegul de bancă, mai mic, al lui Florin. Vreau și eu tot atâtea câte are Florin.

Era normal ca să primească replica.

–              Tu să taci, piticule, nu vezi că ești mic!

Și ca să-l necăjească a început: „Piticul, piticul!”, și după el și ceilalți. Atât i-a trebuit celui mic! Supărat, a tras fața de masă spre el, coșulețele cu jetoanele au căzut, iar ei sub bancă adunau de pe jos, care putea să strângă mai multe jetoane. După ei au început și ceilalți! În fața lor am rămas ca o stană, fără să reușesc să scot măcar un sunet, darămite o vorbă.

Doamna inspectoare m-a scos din această situație liniștind copiii.

Cum lecția de matematică după „buchia cărții” nu mi-a ieșit, am inventat pe loc un joc. Normal că orice dascăl are un as în mânecă pentru situații de criză. Jocul i-a înviorat pe toți și pe mici, dar și pe cei mari. Știți doar că regulile și exercițiul fac totul și văzându-i curioși și ca să-i antrenez am început să le dau comenzi precise.

–              Când număr până la trei, puneți în coșuleț grupa de ursuleți, și am continuat tot așa până am reușit să punem tot materialul în coșuleț și am început să lucrez la zețar.

Antrenând jocul, mergeau strună așa că doamna inspectoare a văzut că toți copiii și-au însușit metoda număratului de jos în sus prin încercuire și toate noțiunile de la 1 la 10. Ba chiar și cei mai mici răspundeau la sarcinile pe care le dădeam, tot la fel de bine ca cei mari. După terminarea activității, am făcut o pauză, trimițându-i cu femeia de serviciu în curtea școlii, iar eu am rămas în clasă ca să-mi pregătesc planșele și ilustrațiile pentru poezia „Țara noastră” de Otilia Cazimir, a doua activitate.

După ce s-a sunat de intrare au intrat în clasă curioși și liniștiți după turele de alergătură prin curtea mare a școlii și mi-am început lecția recitând cu patos versurile poeziei, repetând de câteva ori și arătându-le imaginile cu peisaje din țară. Parcă și mie îmi sunau aiurea cuvintele în urechi și am început să-i chem pe câte unul lângă mine ca să repete poezia. Când mă gândesc acum, ei se băteau mai mult ca să ajungă lângă mine decât să fie interesați de versuri. La un moment dat, l-am văzut pe Florin cu mâna pe sus și am crezut că este înteresat ca să spună poezia. Bucuroasă, l-am chemat la mine, dar el mi-a spus în felul lui direct și sincer uitându-se în ochii mei:

–              Doamna, mie nu-mi place poezia, eu vreau să ne spuneți o poveste. Și uitându-se în ochii mei cât putea de frumos m-a rugat: Hai, doamna, vă rog!, împreunâdu-și mâinile teatral ca să se facă credibil, spuneți-ne povestea cu Ivasic.

Le spusesem de multe ori această poveste, dar mă puneau s-o repet iar și iar, cred că făceau legătura între Dunăre și mare. Pusă în această situație, căutam în minte o ieșire salvatoare. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri: să merg pe pașii planificării sau să le spun povestea. Intuiția îmi spunea da, ce mai, eram în mare încurcătură. Chiar nu știam ce să fac, dar am afișat pe față siguranță, ca să nu par inspectoarei că șovăi și hotărâtă le-am spus:

–              Copii, mâine o să vă spun povestea dacă astăzi repetați poezia și o învățați.

L-am văzut pe Florin că nu s-a lăsat și încă mai vocifera.

–              Eu vreau acum să spuneți povestea, nu-mi place poezia!

Tot experiența doamnei inspectoare m-a scos din încurcătură:

–              Doamna educatoare, bine zice Florin, chiar și eu vreau să ascult această poveste.Mai bine repetați mâine poezia.

Când au auzit imediat s-au așezat pe scăunele așteptând nerăbdători.

Pot să spun că la povești, nu mă întrecea nimeni. Le inventam pe loc, pentru momentul și situația în care eram, și îi duceam cu imaginația prin alte tărâmuri cu zâne, Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, balauri cu trei capete, ciclopi cu un ochi la spate. Când începeam să povestesc se făcea liniște de nu se auzea nici musca în tavan.

După terminarea activităților am dat în primire copiii mamelor, doamna inspectoare le-a spus câteva cuvinte că au copii deștepți, că s-au descurcat foarte bine. Rămase singure în clasă m-a felicitat cum povestesc și m-a sfătuit cum să depășesc un moment neprevăzut. Să am mai multă încredere în mine și să iau decizia hotărât, să nu șovăi ca să se creadă că nu sunt sigură pe mine. Apoi m-a mustrat ușor pentru acele lucruri la care mai trebuia să lucrez. A citit cu voce tare procesul verbal pe care trebuia să-l semnez după ce a citit o listă întreagă de atenționări, dar și o listă tot atât de mare cu felicitări.

Însă eu pentru ziua aceea mi-am reproșat că nu am făcut ce trebuia și m-am trimis la colț. După activități, așa cum era obiceiul în satul meu, se cădea s-o invităm pe doamna inspectoare acasă, la noi, ca pe un oaspete drag și s-o omenim cum se cuvine.

Mama a trecut și ea prin emoția examenului, oare ce o să zică oaspetele deosebit de bucatele pregătite de ea și chiar cu o zi înainte începuse pregăteala, treaba cu ospățul nu ținea de inspecția mea.

Primisem nota față de directoarea școlii, așa că nu putea zice nimeni nimic că doamna venea la masă acasă la noi.

La masă, discuțiile erau altele, acum mama era cea inspectată și dacă fac sincer o analiză, cred că mama a luat o notă mai mare ca mine.

Bine, nu mă supăram că mai aveam timp să învăț până ajungeam la vârsta ei. Discuțiile s-au închegat repede și acum doamna inspectoare era cea care lua lecții de la mama: „Cum de iese plăcinta atât de pufoasă?” sau „Ce puneți în mujdei ca să iasă ca o pastă?”, și întrebările curgeau, de aia și aialaltă, și mama zici că era o profesoară, dădea toate secretele talentului ei în ale bucătăriei. Și, nu-i așa? Profesorul adevărat dă tot ce știe ca să-și învețe discipolul.

În ziua aceea, am fost eclipsată de mama. Nimeni nu mai vorbea nimic despre lecțiile mele, noroc cu surioara mea care își înșirase păpușile pe pat și le spunea înainte de culcare povestea pe care a auzit-o la grădiniță.

Și cum ideile treceau prin mintea mea ca un taifun, căutam și eu ceva tot din ale gurii, ca s-o pun pe mama la pământ și să nu-și mai dea atâtea ifose cu rețetele ei. Și am găsit! La dulcețuri nimeni nu mă întrecea și în perioada aceea tocmai pregătisem o dulceață de trandafiri. Este adevărat, mă ajutaseră și surioarele mele la strânsul petalelor, treabă migăloasă, de altfel.

Lăsasem două borcane la bătaie pentru ai casei, iar restul de borcane le-am tupilat într-un loc știut doar de mine ca să am cu ce să-mi spăl obrazul în ocazii deosebite și, bucuroasă, i-am spus doamnei inspectoare că vreau s-o servesc cu dulceață de trandafiri făcută de mine.

Mama când era vorba ca să mă laude a început și ea că „vezi Doamne”: „Nimeni nu mai face așa dulceață bună ca fiică-mea în tot satul”, iar eu, fericită, am plecat ca să aduc un borcan din ascunzătoare. Dacă mă gândesc acum, ascunzătoarea era chiar la vedere, după o noptieră din sala pe unde treceau toți. Când am ajuns acolo, borcanele erau toate la numărătoare, doar că erau goale. Mi-am dat seama că de locul acela știau toți ai casei.

Supărată, am luat borcanele goale și am plecat ca o furtună spre masă, fără să îmi mai pot ascunde starea și am început să-i cert. Tata făcea fețe – fețe, iar cele mici parcă se evaporaseră din casă.

Doamna inspectoare a stins incendiul pe care-l pornisem povestindu-ne cu mult haz o amintire la indigo cu a mea și m-am gândit totuși, ce metode bune are!

Aș putea spune că mi-a dat și o lecție de viață. Până la urmă pățania mea cu dulceața mâncată pe furiș de tata, primul vinovat, și surioarele mele, a făcut ca ziua să fie cu adevărat o zi de vacanță.

Și, cum trecuse de amiază, ne-am pregătit să o ducem pe doamna inspectoare la Nufăru, unde trecea Dunărea cu barca și de-acolo pleca cu autobuzul spre Tulcea.

Tata a pregătit caii la căruță, a invitat-o pe inspectoare să urce pe leagănul căruții, le-am luat și pe surioarele mele și după ce și-a luat rămas-bun de la mama am plecat prin tot satul mândră de oaspetele pe care-l avusesem.

Am văzut că pe la toate porțile erau ochi curioși care urmăreau, iar tata nu-și mai încăpea în pene ca un cocoș că el era căruțașul care ducea înaltul oaspete. În urma căruței alergau elevii mei și cel mai înverșunat dintre toți, Florin, care nu s-a lăsat până nu a oprit căruța..

–              Ce vrei, măi Florine? a zis tata. Du-te acasă c-o să te caute maică-ta!

–              Nea Ionică, ia-mă cu mata ca să-i țiu de urât directoarei,  a zis el în hazul tuturor din căruță.

Tata l-a luat cu noi și până la Nufăru am stat într-o veselie. Treceam cu căruța pe drumul bătătorit de tractoare, căruțe animale și nu ne mai săturam de frumusețea naturii în plină vară pe lângă care treceam și ca în copilărie primeam de la sălcii invitația să mă dau în leagănele făcute din crengile lor iar florile își scuturau parfumul și corul de păsări care ne conduceau în trilurile lor. Drumul prin pădure a fost ca un vis!

Prima inspecție de grad a rămas în mintea multora: părinți, copii, săteni.

Știu însă că doamna inspectoare și-a amintit mult de ea și a povestit la tot inspectoratul.

Și, în primăvară, când ajungeam pe la inspectorat cu treburi, doamna mă întreba:

–              Ce faci, Angela, ai făcut dulceața de trandafiri?