INUNDAȚIA DIN 1970
După o iarnă geroasă, sloiurile groase și înalte pe care le
vedeam din casă începuseră să se topească spre primăvară.

Dunărea creștea văzând cu ochii și, pe zi ce trecea, oamenii erau
din ce în ce mai îngrijorați. Era o primăvară ca celelalte, cu
dimineți senine și blânde, când soarele abia te mângâia cu razele lui,

cu ușoare adieri de vânt, cu explozia de culori, sunete,
șoapte și ne așteptam la o inundație cu care ne obișnuiserăm,
dar acum parcă era mai altfel.
Îmi amintesc, parcă ar fi astăzi, că în primăvara aceea se
vorbea pe la toate colțurile de apa mare care creștea, parcă era
mai mare ca niciodată.
Oamenii se întâlneau serile și vorbeau despre apa Dunării
care creștea periculos de mare. Bătrânii, și ei, își aminteau de
un alt an, când ca și acum s-a rupt digul la Dunărea Veche.
Satul a fost inundat și oamenii neajutorați, femeile și copiii au
fost evacuați în satul Ada Marinescu care era așezat pe un loc
mai înalt. În sat rămăseseră doar bărbații puternici care păzeau
satul și ajutau militarii la îndiguire.
În perioada despre care vorbesc, toată lumea vorbea de
inundația care se apropia și ascultau cu teamă știrile cu cotele
apei. Apele Dunării începuseră să crească încă din luna martie
și cu cât trecea timpul, veștile erau tot mai alarmante.

Zvonurile veneau din toate părțile, vorbe, care mai de care mai
înfricoșătoare…
Cel mai înfiorător era noaptea. Dunărea vuia, pe baltă
broaștele orăcăiau, păsările și animalele erau neliniștite

În unele nopți urlau câinii, „a pagubă” spunea mama. Vacile cu vițeii

lângă ele erau sinistrate pe un ghiol mai înalt și așteptau să
ajungă cineva cu mâncarea la ele. Încercau și ele să

supraviețuiască cum puteau.
Oamenii începeau să se adune în grupuri, la sfat!
În familia noastră ne adunam tot la bunica, dar nu mai lua
ea hotărârile. Ce se întâmpla acum era o treabă de bărbat.

Unchiul Alexe Popa, cel mai mare ginere al bunicii, soțul mătușii
Fănică, era acum cel care lua hotărârea, asistat de prezența și
înțelepciunea bunicii. După multe discuții și soluții puse în
cântar de ceilalți, s-a decis că cel mai bine este să începem să
ne strângem bagajele în saci ca să le avem la îndemână în caz
de urgență, să avem pregătite pologari și să le amenajăm pe cel
mai înalt loc al din curte, dar cel mai mai bine ar fi chiar pe
malul Dunării. Sfatul unchiului a fost ca bărbații să ajute

soldații la îndiguire, iar femeile să rămână cu copiii acasă și să
pregătească mâncare pentru familie și soldații care erau deja în
sat.
Noaptea era înspăimântătoare. În lumina lunii, Dunărea
era una cu satul și, după cum era timpul, era mai liniștită sau te
înfiora cu vuietul și foșnetul ei când bătea vântul, mai ales cel
dinspre mare.
De câteva zile soldații patrulau pe străzile satului și dădeau

indicații oamenilor din sat, ce să facă în caz de inundații.
Fiecare dădea ajutor după puteri. Oamenii din sat erau cu

adevărat îngrijorați.

Zi și noapte soldații patrulau pe malul Dunării,
încurajau și pregăteau oamenii pentru momentul când creșterea
apei ajungea la cel mai înalt nivel. Împărțeau pături groase la
fiecare familie, amplasau corturi pe locurile mai înalte, de-a
lungul Dunării erau acostate bacuri legate de pontoane i

improvizate pentru situația în care apa creștea și inunda corturile.
Și într-o dimineață, când tot satul era în așteptarea unei
vești mai bune, s-au auzit clopotele de la biserică bătând a

pericol.
Am ieșit speriați cu mic cu mare la drum, poate ne venea
mai repede vestea. „Ce e, ce e ?!”
Veștile veneau de colo, de dincolo, frânturi de gânduri
încă nezise, teamă, îngrijorare, neliniște. Și deodată s-

întâmplat! A venit ca un trăsnet peste toată suflarea satului.
A ajuns și la noi spusă chiar din gura vecinului nostru,
nenea Nicolae Alexandrescu, care venea tot într-o fugă de la
deal și anunța pe toată lumea:
– S-a rupt digul la Dunărea Veche, acolo unde era locul
cel mai jos.
Grijă, întrebări, spaimă…
– Sunt și ai noștri printre ei?
– Nimeni nu este în pericol, a spus nenea Nicolae, toți
oamenii au fost scoși din case și duși în școală și biserică unde
nu a intrat apa! Stați liniștiți, sunt în siguranță!
Oamenii însă erau pregătiți pentru orice situație pentru că
soldații care patrulau pe străzile satului le dădeau indicații în
orice împrejurare, ce să facă în caz de inundații.
Imediat ce s-au liniștit clopotele, soldații au împărțit apă,
alimente și toată lumea s-a mutat pe dig acolo unde erau

așezate corturile.

Fiecare aveam lângă cort și barca. Am salvat din curte ce a

putut: ceva haine, cratițe, pâine, ouă, câteva găinușe, cățelul, pisica

Satul arăta acum ca un camping colorat și
vesel. Nouă, copiilor, ne plăcea mult. Așa ceva, culori, lume la
un loc, nu puteai să vezi decât atunci când era hramul satului.
Ne plimbam de la un cort la altul, uimiți să vedem ce gătesc

celelalte mame și ne opream la masă, acolo unde eram
invitați. De foame nu murea nimeni, ne ajutam între noi și chiar
dacă nu aveam ce mânca, numai dacă aruncai undița în apă, ne
asiguram mâncarea.
Vacanța de primăvară a fost pentru noi, tinerii, o adevărată aventură.

Ne plimbam cu bărcile prin curtea casei, poate mai
găseam să salvăm câte ceva. Acesta era doar un motiv, pentru
că noi voiam doar să fim împreună. Chiar și găinile, rațele,
gâștele se acomodaseră. Au găsit loc pe lângă corturi și ne

bucurau cu câte un ou proaspăt.

Singurul mijloc de transport în sat era barca, cu care
mergeam la magazin să mai luăm alimente. Părinții mergeau pe
baltă și ghioluri să vadă de vite.
Și noi, elevii de liceu, prietenii mei de joacă din copilărie,
ne plimbam fără nicio grijă prin satul atât de iubit, acum

Veneția a Deltei.
Bucuria, mirarea și frumusețea întinderilor de apă nu le
pot descrie în cuvinte, dar dacă te nimereai în barcă cu băiatul
cu care voiai să fii, mi se părea că eram într-o poveste, în care
noi, eu și el, eram poate chiar Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana.

Și spuneți-mi ce nu poți să fii la paisprezece, cincisprezece ani?!

A fost cea mai spectaculoasă vacanță!
Corturile colorate, lumina lunii, chiotele noastre de bucurie

șoaptele de îngrijorare ale părinților ne făceau să credem că
suntem într-o vacanță prelungită. Între timp au mai venit și alte
ajutoare: alimente, rechizite, haine.
Profesorii din sat ajutau soldații să împartă alimentele și
hainele. Am primit atunci cele mai frumoase haine pe care

le-am avut vreodată. Ajunsesem să fiu invidiată de colegele de
liceu pentru hainele mele moderne. Le schimbam între noi,
când una din colege avea o întâlnire mai de suflet.
În perioada inundației, elevii din sat aveau și bucuria prelungirii vacanței.

Noi însă, liceenii, am început să ne pregătim geamantanele

și să plecăm spre Tulcea

Mai aveam câteva săptămâni până la vacanța de vară.

Pentru că apa era mare și nu circula niciun vapor pe Dunăre,

ne-am adunat câte doi trei elevi și așezați cu grijă în bărci,

ca să nu se balanseze, ne-am luat la revedere de la satul nostru,

frați, vecini, prieteni mai mici. Unu din părinți ne ducea,

vâslind agale spre drumul nostru ales prin pădure, printre nuferi,

verdeață și printre ape cât vedeai cu ochii. Fiecare cu gândurile

lui ajungeam la Nufăru

Acolo ne treceau Dunărea și cu autobuzul ajungeam la Tulcea.

Eram frumoși, entuziasmați și credeam că toată lumea este a noastră.
Eu cred că atunci Dumnezeu și-a trimis o întreagă echipă
de îngeri să ne apere. Și totul s-a întâmplat ușor, liniștit, după
voia Lui.
Inundația din primăvara anului 1970 a fost un eveniment
nefericit și păgubos pentru sat. Am rămas fără case, am pierdut
vitele, dar noi tinerii l-am făcut să pară ca o plimbare cu barca
printr-o Veneție a Deltei, într-o vacanță de poveste!
După o iarnă geroasă, sloiurile groase și înalte pe care le
vedeam din casă începuseră să se topească spre primăvară.

Dunărea creștea văzând cu ochii și, pe zi ce trecea, oamenii erau
din ce în ce mai îngrijorați. Era o primăvară ca celelalte, cu
dimineți senine și blânde, când soarele abia te mângâia cu

razele lui, cu ușoare adieri de vânt, cu explozia de culori, sunete,
șoapte și ne așteptam la o inundație cu care ne obișnuiserăm,
dar acum parcă era mai altfel.
Îmi amintesc, parcă ar fi astăzi, că în primăvara aceea se
vorbea pe la toate colțurile de apa mare care creștea, parcă era
mai mare ca niciodată.
Oamenii se întâlneau serile și vorbeau despre apa Dunării
care creștea periculos de mare. Bătrânii, și ei, își aminteau de
un alt an, când ca și acum s-a rupt digul la Dunărea Veche.
Satul a fost inundat și oamenii neajutorați, femeile și copiii au
fost evacuați în satul Ada Marinescu care era așezat pe un loc
mai înalt. În sat rămăseseră doar bărbații puternici care păzeau
satul și ajutau militarii la îndiguire.
În perioada despre care vorbesc, toată lumea vorbea de
inundația care se apropia și ascultau cu teamă știrile cu cotele
apei. Apele Dunării începuseră să crească încă din luna martie
și cu cât trecea timpul, veștile erau tot mai alarmante.

Zvonurile veneau din toate părțile, vorbe, care mai de care mai
înfricoșătoare…
Cel mai înfiorător era noaptea. Dunărea vuia, pe baltă
broaștele orăcăiau, păsările și animalele erau neliniștite.

În unele nopți urlau câinii, „a pagubă” spunea mama. Vacile cu vițeii

lângă ele erau sinistrate pe un ghiol mai înalt și așteptau să
ajungă cineva cu mâncarea la ele. Încercau și ele să supraviețuiască

cum puteau
Oamenii începeau să se adune în grupuri, la sfat!
În familia noastră ne adunam tot la bunica, dar nu mai lua
ea hotărârile. Ce se întâmpla acum era o treabă de bărbat.

Unchiul Alexe Popa, cel mai mare ginere al bunicii, soțul mătușii
Fănica, era acum cel care lua hotărârea, asistat de prezența și
înțelepciunea bunicii. După multe discuții și soluții puse în
cântar de ceilalți, s-a decis că cel mai bine este să începem să
ne strângem bagajele în saci ca să le avem la îndemână în caz
de urgență, să avem pregătite prologuri și să le amenajăm pe cel
mai înalt loc al din curte, dar cel mai mai bine ar fi chiar pe
malul Dunării. Sfatul unchiului a fost ca bărbații să ajute

soldații la îndiguire, iar femeile să rămână cu copiii acasă și să
pregătească mâncare pentru familie și soldații care erau deja în
sat.
Noaptea era înspăimântătoare. În lumina lunii, Dunărea
era una cu satul și, după cum era timpul, era mai liniștită sau te
înfiora cu vuietul și foșnetul ei când bătea vântul, mai ales cel
dinspre mare.
De câteva zile soldații patrulau pe străzile satului și dădeau

indicații oamenilor din sat, ce să facă în caz de inundații.
Fiecare dădea ajutor după puteri. Oamenii din sat erau cu

adevărat îngrijorați. Zi și noapte soldații patrulau pe malul Dunării,
încurajau și pregăteau oamenii pentru momentul când creșterea
apei ajungea la cel mai înalt nivel. Împărțeau pături groase la
fiecare familie, amplasau corturi pe locurile mai înalte, de-a
lungul Dunării erau acostate bacuri legate de pontoane improvizate

pentru situația în care apa creștea și inunda corturile.
Și într-o dimineață, când tot satul era în așteptarea unei
vești mai bune, s-au auzit clopotele de la biserică bătând

a pericol.
Am ieșit speriați cu mic cu mare la drum, poate aflam mai repede
. „Ce e, ce e ?!”
Veștile veneau de colo, de dincolo, frânturi de gânduri
încă nezise, teamă, îngrijorare, neliniște. Și deodată s-a

întâmplat! A venit ca un trăsnet peste toată suflarea satului.
A ajuns și la noi spusă chiar din gura vecinului nostru,
nenea Neculai , care venea tot într-o fugă de la
deal și anunța pe toată lumea:
– S-a rupt digul la Dunărea Veche, acolo unde era locul
cel mai jos.
Grijă, întrebări, spaimă…
– Sunt și ai noștri printre ei?
– Nimeni nu este în pericol, a spus nenea Neculai, toți
oamenii au fost scoși din case și duși în școală și biserică unde
nu a intrat apa! Stați liniștiți, sunt în siguranță!
Oamenii însă erau pregătiți pentru orice situație pentru că
soldații care patrulau pe străzile satului le dădeau indicații în
orice împrejurare, ce să facă în caz de inundații.
Imediat ce s-au liniștit clopotele, soldații au împărțit apă,
alimente și toată lumea s-a mutat pe dig acolo unde erau

așezate corturile. Fiecare aveam lângă cort și barca. Am salvat din
curte ce am putut: ceva haine, cratițe, pâine, ouă, câteva găinușe

cățelul, pisica. Satul arăta acum ca un camping colorat și
vesel. Nouă, copiilor, ne plăcea mult. Așa ceva, culori, lume la
un loc, nu puteai să vezi decât atunci când era hramul satului.
Ne plimbam de la un cort la altul, uimiți să vedem ce gătesc

celelalte mame și ne opream la masă, acolo unde eram
invitați. De foame nu murea nimeni, ne ajutam între noi și chiar
dacă nu aveam ce mânca, numai dacă aruncai undița în apă, ne
asiguram mâncarea.
Vacanța de primăvară a fost pentru noi, tinerii, o adevărată aventură.

Ne plimbam cu bărcile prin curtea casei, poate mai găseam

să salvăm câte ceva. Acesta era doar un motiv, pentru
că noi voiam doar să fim împreună. Chiar și găinile, rațele,
gâștele se acomodaseră. Au găsit loc pe lângă corturi și ne

bucurau cu câte un ou proaspăt.
Singurul mijloc de transport în sat era barca, cu care
mergeam la magazin să mai luăm alimente. Părinții mergeau pe
baltă și ghioluri să vadă de vite.
Și noi, elevii de liceu, prietenii mei de joacă din copilărie,
ne plimbam fără nicio grijă prin satul atât de iubit,

acum  Veneția  Deltei.
Bucuria, mirarea și frumusețea întinderilor de apă nu le
pot descrie în cuvinte, dar dacă te nimereai în barcă cu băiatul
cu care voiai să fii, mi se părea că eram într-o poveste, în care
noi, eu și el, eram poate chiar Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana.

Și spuneți-mi ce nu poți să fii la paisprezece, cincisprezece ani?!

A fost cea mai spectaculoasă vacanță!
Corturile colorate, lumina lunii, chiotele noastre de bucurie

șoaptele de îngrijorare ale părinților ne făceau să credem că
suntem într-o vacanță prelungită. Între timp au mai venit și alte
ajutoare: alimente, rechizite, haine.
Profesorii din sat ajutau soldații să împartă alimentele și
hainele. Am primit atunci cele mai frumoase haine pe care

le-am avut vreodată. Ajunsesem să fiu invidiată de colegele de
liceu pentru hainele mele moderne. Le schimbam între noi,
când una din colege avea o întâlnire mai de suflet.
În perioada inundației, elevii din sat aveau și bucuria

prelungirii vacanței. Noi însă, liceenii, am început să ne pregătim
geamantanele și să plecăm spre Tulcea. Mai aveam câteva

săptămâni până la vacanța de vară. Pentru că apa era mare și nu
circula niciun vapor pe Dunăre, ne-am adunat câte doi trei elevi
și așezați cu grijă în bărci, ca să nu se balanseze, ne-am luat la
revedere de la satul nostru, frați, vecini, prieteni mai mici. Unul
din părinți ne ducea, vâslind agale spre drumul nostru ales prin
pădure, printre nuferi, verdeață și printre ape cât vedeai cu
ochii. Fiecare cu gândurile lui ajungeam la Nufăru. Acolo ne
treceau Dunărea și cu autobuzul ajungeam la Tulcea. Eram
frumoși, entuziasmați și credeam că toată lumea este a noastră.
Eu cred că atunci Dumnezeu și-a trimis o întreagă echipă
de îngeri să ne apere. Și totul s-a întâmplat ușor, liniștit, după
voia Lui.
Inundația din primăvara anului 1970 a fost un eveniment
nefericit și păgubos pentru sat. Am rămas fără case, am pierdut
vitele, dar noi tinerii l-am făcut să pară ca o plimbare cu barca
prin Veneția Deltei, într-o vacanță de poveste!