AMINTIRI DRAGI DE-ATUNCI
În dimineața aceasta m-am trezit voioasă, cu dor și spor la
scris, așa că mi-am pregătit condeiul, hârtia și las amintirile să curgă…
Dacă închid ochii, pot să îmi aduc aminte și acum de
prima zi de liceu, chiar dacă au trecut atâția ani.
Mă și văd în curtea școlii!
O curte pavată cu pomișori, care nu au avut timp să
crească. Școala fusese dată în folosință chiar în anul acela. Mirosul de var proaspăt și de vopsea se amesteca cu mirosul
toamnei, frunze, flori și adieri de vânt.
Simt și acum razele calde de toamnă și văd curtea plină,
cu o mulțime de tineri îmbrăcați în același fel de uniforme.
Băieții în costume, iar fetele în uniforme albastre și bluze bleu,
cu funde pe cap, așteptând nerăbdători începerea festivității de
deschidere a anului școlar. Lângă mine, mama trăind aceleași
emoții, dar mândră că fata ei a reușit să plece din sat, la liceu.
Mă prezint: Sunt Angela Teodorov! Sunt fata aceea, timidă, neînțeleasă, visătoare, romantică și cu o carte de dragoste
sub bancă. O aveam tot timpul la mine, cine știe, poate găseam
un moment în care cartea de sub bancă să fie salvarea mea de la
o lecție care mă ducea spre plictiseală și pentru o tânără visătoare, cum eram atunci, câteva pagini citite pe furiș dintr-un
roman de dragoste erau tot ce-mi trebuia. Și, chiar în timpul
orelor, trăiam rolul eroinei încât credeam că se întâmplă aievea.
Norocul meu de colega de bancă, care mă trezea la realitate,
dându-mi un cot discret ca să nu se prindă profesorul sau profesoara care nu-mi trezea interesul cu lecția pe care o preda.
Să nu mă înțelegeți greșit, profesorii la orele în care citeam sub bancă predau bine, ba pot să spun că erau profesori la
care țineam foarte mult, dar materiile pe care le predau erau
prea precise pentru mine: cifre, date, catalizatori, curenți induși. Nu mă regăseam cu niciun chip în acest gen de materii:
fizică, chimie, matematică.
Vă spun drept că nu aveam cum s-o întorc așa cum îmi
plăcea mie, să mai adaug câte ceva, să povestesc, să dezvolt
sau să vin cu ceva înflorituri la cifrele care-mi jucau prin fața
ochilor, parcă înadins.
Eram o clasă de fete, frumoase, deștepte și pregătite să
fim cele mai grozave educatoare și mă gândeam cu ce mă ajutau cifrele, calculele matematice ca să fiu educatoare?
Știam destule poezii, povești, întâmplări din satul de unde
veneam.
Fiind o clasă de fete, făceam calcule, dar nu matematice.
Cum ar fi: că ne-ar mai fi trebuit să avem și niște băieți în clasă. Dar nu duceam lipsa băieților pentru că în recreație ne
întâlneam cu colegii învățători și fiind un liceu de fete, băieții
din oraș sau de la alte licee roiau prin curtea școlii ca albinele
la stup, dar, mai ales, în serile când ne plimbam sau în sâmbetele și duminicile când eram mai puțin supravegheate. Și ca să
vorbesc despre noi, pot să spun că eram o clasă de fete care ne
împăcam destul de bine, dar ca orice grup la început ne împărțeam în: cele de la țară și cele de la oraș, cele de la internat și
cele externe, cele de pe rândul de la fereastră, din mijloc, de la
ușă. În ambasade, italiană, rusă, turcă.
Mai târziu în prietene: bune, cele mai bune și pe viață.
În împărțeala pe care am făcut-o, eu mă regăseam în: fata
de la țară, din internat, prima bancă, rândul de la fereastră, ambasada rusă și în prietenii pe viață. Ba chiar cu prietena mea,
Mioara, care era ca și mine dintr-un sat de pe malul Dunării,
ne-am jurat prietenie pe viață și am mers chiar mai departe, ne
căsătoream cu doi frați, copiii noștri trebuia să aibă același
nume și ne vom face o casă în care vom locui toți în armonie, ca
frații.
Mai târziu, cu unele dintre ele am legat o prietenie
frumoasă, drept dovadă că am rămas și acum prietene, în funcție
de cum ne aveam și în liceu, dacă lucram la aceeași școală împreună sau în același oraș.
Îmi aduc aminte cu plăcere și acum de prima zi de liceu
plină de emoții, oameni noi și profesori necunoscuți. E plăcut
să-ți aduci aminte de toate momentele din liceu, chiar și de
unele poate mai puțin plăcute.
Îmi amintesc cât de greu mă sculam dimineața, întotdeauna ajutată de o colegă care îmi făcea patul ca să mă încadrez
la timp pentru gimnastică și micul dejun. Sau testele în clasă,
venite pe neașteptate și aici îmi amintesc de o întâmplare care
m-a supărat foarte tare atunci.
Era după vacanța de iarnă. Colinde, urat, petreceri, și
doamna profesoară de biologie, chiar de
luni și din prima oră, a început ascultarea, după ce noi stabiliserăm să le spunem profesorilor că nu am avut timp de învățat
lecțiile și să rugăm să ne dea un timp pentru pregătire.
Însă doamna profesoară nu gândea ca noi, așa că ne-a
spus să aducem cărțile de biologie la catedră și nu a răsfoit catalogul cum obișnuia, ci s-a uitat peste clasă, să simtă starea
noastră și s-a oprit cu ochii la prima bancă, rândul de la fereastră care era cel mai apropiat de catedră. Am înlemnit când mi-am auzit numele și fiind de cuvânt, m-am luat după colegele
mele și am spus că nu am învățat.
– Stai jos. Pentru astăzi ai nota 2!
M-am speriat. Niciodată nu am avut o notă atât de mică și
am început să plâng în hohote, dar doamna profesoară nu s-a
clintit din hotărârea ei și am rămas cu nota în catalog. A început să asculte alte colege, pe sărite, dar nimeni nu a mai ținut
cont de înțelegere și cea ascultată de frica notei, turuia lecțiile
ca pe bandă.
Între timp, doamna profesoară a început să se liniștească
și cred că-i părea rău pentru nota pe care mi-o pusese, dar nu
avea cum să dea înapoi.
Cu toate că după aceea îmi punea note mai mari decât cele pe care le meritam, eu eram o elevă politicoasă care
răspundeam cu da și nu și am rămas supărată pe doamna profesoară până la sfârșitul liceului.
M-am revăzut cu dumneaei la întâlnirea de zece ani de la
terminarea liceului. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, neam îmbrățișat și zâmbind ne-am amintit de momentul copilăresc și al uneia și al celeilalte. Ne-am cerut iertare pentru atunci
și ne-am bucurat de cel prezent. Și bine am făcut pentru că aceea a fost ultima întâlnire cu profesoara mea de biologie.
Zâmbesc și acum când îmi amintesc de profesorii și profesoarele noastre și, în mod special, de doamna profesoară
Ionescu Mariana care de fiecare dată când intra în clasă aducea
lumină, voioșie, bucurie! Ea a fost cea care m-a făcut să iubesc
literatura. Era o nonconformistă și o persoană „dată naibii”
pentru vremea aceea! Înaltă, cu părul lăsat pe spate ca o adolescentă.
Îmi plăcea din toate punctele de vedere, preda larg și în
timpul cât preda nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Îi auzeam
vocea care mă purta prin locurile și timpurile de care ne povestea și îmi spuneam că așa o să predau și eu. Ne dădea multe
analize de făcut despre un personaj sau despre o perioadă. Mă
regăseam în această metodă a profei și făceam compunerile,
mai mult povestit, așa cum îmi plăcea mie.
Doamna profesoară aprecia larghețea minții, imaginația,
stilul de a face o poveste din orice! Problema era că la câte o
astfel de analiză eram solicitată și de celelalte colege de cameră
ca să le ajut la compuneri, dar cu cât scriam mai mult, lucrările
erau mai ample, mai estetice și notele erau pe măsură, așa că
întotdeauna unele din colege primeau note mai mari decât mine.
Mai târziu, am cunoscut întregul colectiv de profesori,
adevărați mentori.
Îmi plăceau foarte mult orele de practică, de desen, de
muzică, de sport, de pedagogie, de psihologie și de istorie.
Nu îmi vine să cred cât de repede a trecut timpul!
Chiar și acum, nu pot uita atâtea momente frumoase, pline de entuziasm și de visuri!