O SCRISOARE CU ÎNCURCĂTURI
Se apropia Paștele și forfota vacanței de primăvară era în
plin, tocmai acea vreme când ne făceam deja tot felul de
planuri pentru vacanță mai ales că de Paști trebuia să avem
haine noi, altfel te călca Măgărușul. Nu-mi amintesc dacă a fost
cineva călcat de Măgăruș, dar era bine totuși să ne ferim de el în
acea perioadă.
Știam că mama îmi cumpăra haine, dar de data aceasta
am vrut să-i sugerez cam ce vreau și mi-am făcut timp să-i
scriu o scrisoare, chiar lacrimogenă, în care îi spuneam în
cuvinte cât mai potrivite ca să nu „bată la ochi” ce vreau să-mi
cumpere. Și, luând-o mai pe ocolite, i-am spus că am găsit la
un magazin de haine o rochie frumoasă. Și ca să-mi întăresc
spusele am continuat că este din material trainic, este verde,
culoarea mea preferată, îmi stă bine, destul de ieftină, care o să-
i placă mult și am continuat, destul de nesigură, dacă poate să-
mi trimită bani ca s- o cumpăr. Și ca să pară o treabă adevărată,
i-am mai scris că e ultima și că, la rugămintea mea, vânzătoarea
a pus-o deoparte pentru mine. Ușurată, am plecat s-o pun la
poștă, bineînțeles cu bilet de voie de la pedagogă, altfel nu
puteai să ieși din internat.
Și, cum mergeam cu scrisoarea în mână fericită și
aproape sigură că mama îmi va trimite banii, în fața poștei mi-a
ieșit în cale chiar doamna dirigintă pe care am salutat-o timid și,
cum mă simțeam cu „musca pe căciulă”, i-am arătat scrisoarea
să nu creadă că sunt prin oraș la vreo întâlnire.
Spășită, am spus că „o trimit lui mama”.
Atât mi-a trebuit, că doamna dirigintă „zici că a luat foc”
și supărată mi-a spus:
– Ai nota patru la limba română! Luni să mă aștepți cu
lecția învățată.
Nu știam ce să mai cred! Ce-am făcut, cu ce am supărat-o
pe diriga? Și așa nedumerită cum eram, am pus scrisoarea la
poștă, fără să mă mai gândesc ce o să se întâmple mai departe
la liceu, pentru că atunci rochia era interesul cel mai mare
pentru mine.
Ca să mă mai liniștesc și să mă gândesc la cele
întâmplate, am luat-o alene spre internat bucurându-mă totuși
de vacanța care se apropia și de rochia pe care mi-o doream atât
de mult.
Am ajuns la internat și le-am povestit colegelor despre
întâlnirea cu profesoara și de nota patru pe care o să mi-o pună
luni direct în catalog. Însă, când m-am gândit că o să-mi scadă
media, și aveam note mari la limba română, am început să
plâng. Mă simțeam nedreptățită!
Colegele de cameră ca să mă susțină m-au pus să
povestesc în amănunt toată întâmplarea, poate și din dorința să se
apere de o astfel de situație. Cu profesorii nu știi niciodată, au
stiloul în mână.
Și atunci Florica mi-a spus:
– Gata, știu de ce! Ai spus că „trimit scrisoarea lui
mama”. De-asta te-a pedepsit doamna profesoară, pentru că ai
folosit limbajul familial.
Da, chiar așa, în săptămâna aceea învățasem la gramatică
genitivul și dativul. Atunci am înțeles de ce se supărase. Eu
credeam că doar în scris trebuie folosită forma corectă.
A doua zi, am așteptat-o pe doamna dirigintă pe holul
liceului la intrarea în clasă și, destul de rușinată, i-am spus că
am înțeles de ce vrea să-mi pună nota patru. Am văzut că
dirigăi i se muiase vocea și totuși ca să nu treacă peste cuvântul
ei m-a ascultat la gramatică lecția cu genurile. Norocul meu
este că toată duminica am învățat la limba română și pentru că
am știut cazurile, doamna profesoară a considerat că am învățat
lecția de gramatică și nu a avut inimă să-mi scadă nota.
Atunci am înțeles că un bun profesor îți poate da o lecție
oriunde: în clasă, pe stradă, în recreație, și m-am gândit ce mult
semăna doamna dirigintă cu bunica Ioana. Oriunde și oricând
avea ceva de învățat pe cel care voia cu adevărat!
Și atunci totul s-a terminat cu bine! Mama mi-a trimis
bani să-mi cumpăr rochia, doamna profesoară m-a iertat pentru
greșeala cu „lui mama” și chiar Măgărușul a plecat la altă casă,
unde găsea pe cineva ca să-l calce!