Zâmbiți vă rog!

GAȘCA NOASTRĂ VESELĂ,
LA SFÂRȘITUL ANULUI ȘCOLAR

Se apropia vacanța de vară. Terminam clasa a X-a și eram tocmai în acea perioadă când nu ne mai ardea de lecții, iar serile le petreceam plimbându-ne prin curtea școlii.

Aveam rezultate bune la învățătură, nici prea în față, dar nici prea la urmă. Eram tocmai bine, nu făceam parte din grupa tocilarelor. Cu colegele mele mă aveam bine, glumele erau la ele acasă și, după ce serveam masa de seară la cantina internatului, ne plimbam prin curtea liceului în grupuri mai mici sau mai mari după timpul pe care-l aveam la dispoziție fiecare.

Eu îmi găseam întotdeauna timp pentru plimbare, față de alte colege care și în ultimele două săptămâni încercau să-și mărească media.

La internat aveam un program destul de strict, mai ales când una din cele două pedagoge pe care le aveam era de serviciu. Deci în momentul când seara se făcea ora nouă se încuia ușa internatului și imediat, la ora zece, se dădea stingerea.

În plimbările noastre prin curtea școlii primeam și vizite din oraș. Veneau și colegii noștri externi, verișori, prieteni.

Mă vizitau verișorii mei, care erau la alte licee din oraș, Michea, Nelu și Traian. Eram tare mândră cu ei… înalți, frumoși și nu mai spun de aprecierea din partea colegelor mele. Ce mai, mă simțem în al nouălea cer de bucurie când una dintre colege se interesa de unul dintre ei, dar mai ales de Traian care era flebețea colegelor. Din învoiala făcută cu Traian și vreo colegă îndrăgostită „lulea” de vărul meu, mă câștigam și eu cu o ciocolată, o pereche de cercei de pe la tarabe, o cutie cu bomboane sau cu o fotografie a prietenei mele, care scria pe spatele pozei: „Floare de nu-mă-uita, amintire de la prietena ta” și mai jos semnătura.

Mă făcusem puțin încrezută pentru că era destul de greu să duc mesajele de la unul la altul, mai ales când eram urmărită de o colegă invidioasă, că nu a fost ea norocoasa.

Într-o seară, în timp ce ne plimbam prin curtea liceului, au venit la mine verii mei și prietenul lor, Colea, din sat cu ei, să mă anunțe că sâmbătă se organizează un bal la Școala Profesională Petrol Chimie de băieți și ne invitau și pe noi, fetele de la Liceul Pedagogic, să venim în număr cât mai mare.

Colea pusese ochii pe mine, iar verii mei se bucurau să mă prezinte prietenului lor. Eu aveam un mare rol în anunțarea colegelor. Trei dintre colegele mele au răspuns imediat prezent la această invitație, se punea problema că trebuia să avem cât mai multe colege, măcar tot aâtea câți băieți erau. Am făcut o listă de fete, însă nu atât de mare pe cât se așteptau verii mei. Era bine și așa, pentru că una câte una din colege și-a mai anunțat o prietenă de la altă clasă și până la urmă nu ne făceam de râs că nu răspundem la întâlnire cu o prezență mai mare.

Acum venea problema cea mai grea! Ce pedagogă este de serviciu în seara de sâmbătă, când se organiza balul. După socotelile noastre pe degete, astăzi este doamna pedagogă, mâine domnișoara… sâmbătă cădea doamna pedagogă. Nu aveam nicio șansă, trebuia să aranjăm cu domnișoara pedagogă! S-a făcut o delegație, printre care și eu, să vorbim cum știm noi mai frumos cu domnișoara, ca să ne învoiască. Cu ea mai puteam aranja, ba cu o găină adusă de acasă sau alte produse eco de la țară. Că nu-i așa, fiecare trebuia să mănânce!

Nu știu cum s-au înțeles și ce motiv a găsit domnișoara că s-a făcut schimbul de tură cu doamna pedagogă. În sâmbăta mult așteptată, ni s-a făcut bilet de voie, personal, ca să nu se prindă nimeni că plecam în grup, chipurile am fost învoite ca să mergem în vizită la rude, dar nu mai mult de ora nouă, când se închidea poarta internatului. Domnișoara a avut grijă să ne spună că dacă nu ajungeam când trebuia, nu mai răspundea de noi. Dar cine se pune cu inventivitatea unor tinere care își doreau ceva!

Până venea paznica de noapte la ora zece, făcea de serviciu câte un băiat dintre colegii noștri. Am avut grijă să lăsăm vorbă la colegul nostru ca să mai stea de vorbă cu paznica. Dar și asta însemna costuri. Și ei îi trebuia o ciocolată sau câte ceva de la țară!

După ce ne-am pus la punct problemele organizatorice, biletul de voie și celelalte, rămânea problema gătitului și asta însemna să te potrivești la numerele hainelor și pantofilor colegelor, iar restul era floare la ureche.

Ne schimbam hainele între noi ca niște foto modele. Treaba era că la plecare din internat trebuia să ai fundă albă pe cap și ecusonul la mâneca bluzei. Asta o puteam face. O însăilam ușor la mânecă și, după ce trecea controlul, o scoteam. Cum ieșeam pe ușa internatului, ne dădeam pletele pe spate, funda jos și începeam chicoteala, iar la colțul străzii ne așteptau băieții. Și în râsete, glume, hârjoneli ajungeam la internatul Școlii Profesionale Petrol Chimie. Acolo ne așteptau băieții emoționați, care își frecau mâinile, se fâstâceau și se înroșeau la față, între atâte fete frumoase!

Muzica începuse timid pentru acomodare, apoi dată la maxim, după care s-a dezlănțuit dansul și fiecare își arăta personalitatea prin mișcări îndrăznețe sau mai lente. Fetele își dădeau ochii peste cap în fața băieților pe care îi plăceau. Eram ca într-un laborator de chimie unde se făceau potrivelile. Și se râdea din orice, mai ales, noi, fetele, care ne șopteam la ureche tot felul de observații.

– Uită-te la cel în cămașă albastră, cum îi tremură mâinile!

– Hai să mergem lângă el ca să-l emoționăm mai tare!

Și, meseriașe cum sunt fetele, ne apropiam de el și-i aruncam ocheade, ba puneam mâna din întâmplare pe spatele lui. După ce ne-am mai cunoscut puțin, a început tangoul. Și perechi, perechi, a început dansul.

Pe mine m-a invitat Colea, prietenul verilor mei. Nu mi-a plăcut dansul cu el și, cum s-a terminat, am motivat că merg la o colegă, dar eu m-am refugiat după un stâlp și am stat acolo ascunsă până când am văzut că a invitat la dans o colegă de clasă cu care a rămas prieten. Și astăzi sunt împreună.

Dar timpul trece repede când ești între prieteni și nici nu ne-am dat seama că era deja ora zece, când se dădea stingerea.

În mare grabă am plecat către internat. Băieții ne-au lăsat la colțul străzii, timp în care ne-am pus bentițele și ne-am prins cu bolduri ecusoanele la bluze. Ciudat era că se dăduse stingerea și totuși în sala internatului era lumina aprinsă. Începuseră să ni se aprindă beculețele… Deci cineva ne-a pârât!

În sală ne aștepta o întreagă echipă: doamna și dominișoara pedagogă, dl. prof. Mihai Aurică și paznica. Toate ca toate, dar când l-am văzut pe dl. Mihai, mi s-au încrucișat ochii. Era cel mai temut profesor din liceu. Matematica, ce vrei?!

Nu ne-au zis nimic decât să lăsăm biletul de învoire. Noapte a fost aia?! M-am zbătut și m-am rostogolit în pat ca un pește pe uscat. Dar tinerețea învinge și în visul meu mă vedeam ascunsă după un stâlp, ca să nu mă găsească nimeni. Și ușor, somnul liniștitor m-a luat în brațele lui spre o odihna binemeritată.

Dimineața am mai aflat câte ceva de la colegele de cameră… Că doamnei pedagoge i se păruse cam suspect schimbul de tură cu colega ei și a venit ca să se asigure. Între timp a ajuns și dl. prof. Mihai care venea deseori seara la internat pe neașteptate. Era dirigintele băieților învățători și-i plăcea să-i controleze.

Duminică am primit vizita doamnei diriginte Borzea ca să afle ce s-a întâmplat și să facem un plan de bătaie și împreună să ieșim cu bine din această situație.

Luni dimineața s-a organizat careul liceului la care s-a prezentat pe scurt evenimentul petrecut sâmbătă, cum un grup de eleve de la internat a fost la o seară dansantă în afara liceului. Nu s-a spus chiar tot pentru că ar fi fost cam mulți vinovați. Însă pe noi, fetele, ne-au chemat în fața careului de elevi și profesori. La început îmi venea să intru în pământ de rușine, dar apoi uitându-mă cu degajare la colegii și colegele mele mi s-a părut că văd priviri admirative în ochii unor colegi. Și atunci am simțit același sentiment ca în copilărie de „fată tare”.

Prin intervenția doamnei diriginte, nu ne-a fost scăzută media la purtare, totuși am fost pedepsite ca în zilele până la vacanță să nu mai ieșim seara la plimbare prin curtea liceului. Nu a fost chiar atât de rău, pentru că ne întâlneam la sala de mese, unde mai zăboveam la o vorbă cu colegii.

Și puțină odihnă mi-a făcut chiar bine, că am luat și eu modelul colegelor mele tocilare și mi-am mai ridicat puțin mediile.

Și bine am făcut, că am primit și o mențiune! E bine și așa, nu?

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *