Zâmbiți,vă rog!

Zâmbiți,vă rog!

JOACA-I BUNĂ,
DAR NICI MUNCA NU-I REA

Se apropia vacanța de vară. Încheiat medii, rămas-bun de la colege, profesori, flori dăruite, mici șicăneli ca la sfârșitul anului școlar, păreri de rău că ne despărțeam, bucurii că plecam în vacanță…

Și chiar în săptămâna aceea a venit o adresă la liceu de la inspectoratul școlar prin care se cerea elevilor ca la începutul anului, după vacanță, să aducă o adeverință din satul unde locuiesc, că au făcut o lună de practică agricolă.

În cazul că nu aveam unde să muncim ar fi trebuit ca în perioada vacanței să venim la oraș unde am fi fost trimiși să facem practică pe la fermele din jurul Tulcei. Era necesar ca practica s-o facă toți elevii de liceu.

Asta însă ar fi însemnat niște cheltuieli în plus pentru părinți.

La noi în sat se desființase grădina de legume, dar oamenii își găsiseră de muncă cu ziua la o fermă de legume de la marginea Tulcei, Dunărea.

Mama s-a bucurat când a aflat că din sat merg oameni la lucru la această fermă și printre ei, din cei mai apropiați nouă, era nenea Dragu,vărul ei.

Într-o seară, după ce ne-am gândit că e bine să ne luăm această grijă de pe cap, mama a mers acasă la vărul ei să-l roage să mă ia și pe mine la muncă cu el.

Nenea Dragu s-a învoit imediat și i-a spus mamei cum să mă îmbrac, să îmi pregătească un mic pachet, că legume acolo aveam destule dacă nu ne ajungea mâncarea, să am la mine și un coș, că puteam să luăm și legume pentru acasă, iar la sfârșit de lună primim bani și adeverință, cine are nevoie.

În dimineața următoare mama m-a trezit odată cu cântatul cocoșilor și, după ce mi-a pregătit cele necesare, am plecat cu ceilalți copii la nea Dragu unde ne dădusem întâlnirea. Mai plecau la muncă încă trei bărci cu prietenii noștri care aveau nevoie de adeverință, dar și alții care erau din sat și munceau pentru bani.

În barcă cu nea Dragu eram eu, Melania, Petruța și Costel fratele ei, Vica, Ileana și Mihai. Ca să ajungem la fermă aveam ceva de mers cu barca și, pentru că mergeam la deal și era foarte greu să tragi la rame cu barca încărcată, noi trăgeam la edec până la Ceatal, acolo ne urcam în barcă și treceam Dunărea pe brațul Sfăntul Gheorghe. Aici Dunărea era lată și trebuia la cârmă să fie un om iscusit. Priceperea unchiului Dragu ne-a fost de ajutor. Mă gândesc acum… ce bine că am avut aceste momente, pentru că nu aș fi știut niciodată cum erau diminețile devreme, când cerul trecea de la culoarea aceea cenușiu-închis la cea de albastru-deschis și luminos, nu aș fi văzut niciodată cum își face apariția soarele trimițîndu-și timid câte o rază aproape ireală și apoi să zâmbească cu toată gura la întâlnirea cu Dunărea, cu noi, cu păsările…

Atunci, cu edecul pe umerii noștri tineri, am înțeles că nu numai noi ne începeam ziua de lucru. Unul în spatele celuilalt trăgeam barca și ne minunam câte ființe, ca și noi, trebăluiau de zor dimineața devreme.

Păsările erau într-un du-te – vino, care încotro, puii așteptau nerăbdători cu ciocurile deschise să capete hrana pentru ziua aceea, broscuțele și ele orăcăiau sărind vesele din loc în loc și peștii strălucitori săreau în apă jucăuși. În veselia generală, parcă și noi am început să ne bucurăm și să ne revenim din somnolența pe care o aveam și am început să fim mai vioi! Bărcile trase la edec mergeau una după alta și la trecerea peste brațul Sfântul Gheorghe, unchiul Dragu își arunca ochii îngrijorat și la celelalte bărci unde la cârmă era un tânăr cu mai puțină experiență.

După ce treceam Dunărea cu multă grijă, bărcile erau trase pe malul Dunării la umbră pe sub niște sălcii stufoase.

Și dincolo… minune!

Cât vedeai cu ochii: câmp verde, straturi, vaduri, culori, tineri, tinere voioși, zgomotoși, fericiți și curioși!

Nenea Dragu, cunoscând treburile de-acolo, ne-a dus drept la brigadierul grădinii, care ne-a trecut pe fiecare într-un registru și ne-a dat în grija unui tânăr, șef de echipă la scos morcovi.

Morcovii erau răsădiți pe rândurile lungi de la o parcelă, fiecare dintre noi aveam un țăruș ascuțit cu care scoteam morcovul din pământ și așa cum era îi lăsam pe brazdă pe rândul pe care lucram, să se usuce.

Puteam să mâncăm morcovi câți vrem, nu ne oprea nimeni. Erau sănătoși, de un portocaliu-aprins și, când ne venea foamea, nici nu ne deranjam prea mult: farfurii, cuțite, apă să-i spălăm …nici pomeneală de așa ceva! Luam unul în mână, îi rupeam tulpina și îl ștergeam de pantalonii cu care eram îmbrăcați și îl ronțăiam mai ceva ca iepurii!

După ce terminam un rând, la capătul lui erau lădițe, ne întorceam înapoi pe rând și în ele puneam morcovii adunați, apoi le duceam la magazia unde se adunau legumele, șeful de echipă ne nota în caiet câte lădițe am făcut. La magazia unde se depozitau erau tot felul de legume, rosii, vinete, castraveți, ceapă, pătrunjel, ardei. Și tot acolo, erau și o grămadă de tineri și tinere de liceu din satele din jur, din Nufăru, Malcoci. Începeam să ne cunoaștem, să ne zâmbim, să zăbovim cu privirea pe câte un băiat sau băieții pe câte o fată și să-i dăm de înțeles că ne place.

Mie mi-a sărit în ochi șeful de la lotul nostru de morcovi. Era din Tulcea. Am aflat mai târziu că era elev la Liceul nr. 2. Lucra doar pe perioada de vară ca și noi, ca să-și mai sporească veniturile pentru începutul anului școlar.

La prînz când soarele ardea făceam amiaza!

Două ore aveam să mâncăm și să ne odihnim. Ne duceam la malul Dunării lângă bărcile noastre și sub sălciile care ne țineau loc de umbrele, ne puneam pe șervete curate pachetul luat de acasă, adăugam și legumele culese. Nimic nu se asemăna cu picnicul nostru gospodărit pe malul Dunării, sub sălciile pletoase după muncă între prieteni!

Ne împărțeam cu dărnicie din pachete, uneori mâncam din aceeași farfurie. Aveam și ajutoare la terminat mâncarea, păsărelele erau printre noi și se ospătau fără frică, mai aruncam câte puțin și în apă pentru pești. Oboseala, căldura, apa care clipocea și vălurea de la vântul ușor sau de la valurile unei șalupe care trecea pe malul celălalt, ne trimiteau într-o toropeală ușoară ca de iepure.

Și în momentul în care toți ne lăsam ușor în leagănul somnului, se găsea unul mai glumeț să intre în apă și să ne stropească.

În clipa aceea începea joaca, ne stropeam, ne alergam, țipam și din nou la muncă!

Încă un rând de morcovi, era norma pe ziua aceea. Dacă unul nu-și termina rândul, ne mai ajutam între noi, cei care erau mai îndemînateci. La plecare, puteam să ne luăm până la cinci kilograme de legume pe alese.. ..Și iar spre casă!

Acum la vale nu mai trăgeam la edec, sub grija lui nea Dragu trăgeau la rame pe rând băieții. Fetele, eram scutite de tras la rame, dar aveam și noi treaba noastră, atunci când în barcă se strângea apă o aruncam în Dunăre cu ispolul. La întoarcere spre casă începea să se însereze și totul era mai liniștit!

Soarele obosise și el după o zi de muncă și se pregătea de culcare. Ce frumos se retrăgea de pe scena zilei, clipea ușor din ochi semn că e obosit! Păsările își pregăteau puii de culcare, le aduceau paie, pene, crenguțe, le așezau un așternut curat, să aibă somn liniștit.

Și ajungeam acasă obosiți, abia târam după noi coșul cu legume și nici nu apucam să iau câteva îmbucături că somnul liniștitor, sănătos și visele nu întârziau să vină, frânturi de colo de acolo, parcă eram printre straturi, pe apă. ..până când zâna bună mă lua pe brațele ei la o odihnă bine meritată!

Și iar dimineață, iar edec… De data asta roșii… Și așa treceau zilele. Făceam normele, ne împrieteniserăm între noi, dar fără să zăbovim pe ceva, doar ocheade și bucuria revederii în fiecare dimineață.

Însă în una din zile, la sfîrșitul unei luni de lucru, am primit primii bani din munca mea. 350 de lei! Nu văzusem niciodată atâțea bani, dar mai ales să-i am în mână. Am luat și adeverința că am făcut practică la grădina de zarzavat.

Eram toți atât de bucuroși că nici nu știu a cui a fost ideea să facem întrecere cu bărcile pe Dunăre. Nea Dragu s-a prins și el în jocul nostru, la început nevinovat, dar periculos când cei rămași în urmă, ca să ne oprească, au început să arunce cu apă în noi cu ispolul, cu mâinile…

Începuserăm să ne speriem, bărcile se legănau ca după un taifun! Nu mai era o joacă, era un campionat, învins și învingător, care pe care!

Noroc că nea Dragu a tras barca spre mal și ceilalți au venit spre noi. Altfel întrecerea se schimba în eșec și mai știi, Doamne ferește, unde ducea copilăria noastră.

Am plecat spre case într-o liniște apăsătoare. Nea Dragu a mers acasă și i-a spus mamei despre întrecerea noastră, le-a spus și celorlalți părinți și că nu își mai ia nicio răspundere cu noi.

Mama din prima a hotărât că nu mă mai lasă la cules de legume.

În dimineața următoare am dormit până târziu, dar în următoarele zile îmi lipsea trasul la edec.

Și seful de echipă întreba în toate diminețile de mine, iar seara avea grijă să-mi trimită prin nenea Dragu legume.

Eu însă nu am tânjit mult după culesul legumelor că am început să-mi iau vechile obiceiuri, plimbările pe malul Dunării seara cu prietenii și prietenele mele.

Și dacă s-a stricat gașca, nu s-au mai dus nici ceilalți la cules legume. Ne mai rămăsese destul timp de vacanță, așa că ne-am bucurat de ea!

Și ce este mai frumos decât o vacanță, între ai tăi, prieteni și locurile dragi în care, diminețile, când deschizi ochii, te uimesc cu frumusețea, liniștea, seninătatea, siguranța și veșnicia!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.