”Mort din iubire cu cartușul gol”!

All Rights Rezerved

De câte ori îmi amintesc , mă amuz de întâmplarea acum haioasă, dar atunci o dramă,cu trăirile și mintea care pe care le aveam pe la 18 ani.

Prietenia cu Luca, vecinul meu, era mai mult frățească ,poate puțin mai mult ,o simpatie care ne lega încă din copilărie și începutul adolescenței, când primeam de la el primele bilețele cu flori presate și desene cu inimioare aduse de fratele lui ,Mihai pe ascuns sau puse sub piatra de la margine, loc știut  doar de noi ,dar când am mai crescut  pe Luca  îl vedeam  ca pe un frate . Prea liniștit pentru mine,  era prietenul meu la care țineam mult și atât. Mai târziu ,în serile când ne plimbam ,mă ținea de mână  și ca să spun drept,nu mă prea făcea să visez,lucrurile  pe care mi le spunea erau obișnuite, dar neavând o altă alegere ,îmi plăcea totuși compania lui față de alți băieți din sat care erau chiar mai săraci în sentimente .

Dar în vacanțele de vară, prin sat începuseră să vină și alți băieți și ( în vara despre care povestesc) , a venit  și prietenul lui, Larion. O să-i spun”băiatul cu ochii verzi ”.

L-am văzut  într-o seară,când ne întâlneam cu toți tinerii  în dreptul magazinului și al bufetului , acolo unde se organizau seri dansante .

Plecam de acasă tot așa, în grup ca altădată și ne așteptam unul pe altul cei din mahalaua de la vale și ne întâlneam tot la locul vechi ,în dreptul uliței . Băieții trebuia  să aștepte mai mult,doar știți cum stă treaba cu fetele .Eram fițoase ,pretențioase și  ne lăsam dinadins așteptate. Eu,până să plec probam toate rochiile și trebuie să recunosc,  nu aveam prea multe ,dar făceam în așa fel să le potrivesc până nimeream și arătam chiar bine. Mă uitam în oglindă,pletele aruncate pe spate, fustele sau rochiile cât mai scurte ,dar ochii și zâmbetul făceau totul. Băieții ne așteptau răbdători ,dar se luminau când apăream ,mai ales Luca era  tot un zâmbet,când mă privea.

Și vecinele de  pe banca de la poartă se uitau  la noi  și fiecare dintre ele credea că fata  ei este cea mai frumoasă. Toți cei de la poartă,mama, surorile, vecinii,bărbații se mirau de noi și se minunau, cât de tineri și frumoși eram și se vedeau în noi.  Noi,ca orice tânăr,nu prea ne prea păsa ce credeau cei de la poartă și plecam veseli spre deal ,acolo unde unde era locul nostru de întâlnire al tinerilor.

Parcă și văd cum se lăsa înserarea peste sat.Soarele se dusese de mult la culcare, luna se oglindea în apa Dunării și  colora albastrul apei într-un  portocaliu strălucitor .Tinerețea ,apropierea dintre noi și pescarii  care plecau spre baltă cu bărcile și cântecele lor  duioase,dădeau un farmec mai aparte serii. Ecoul  cântecelor pescarilor se întorceau spre noi  prelungit cu rezonanțe  când înalte, când joase și păreau că vin de departe ,dar care  schimba seara într-o poveste.

Și întâlnirea mea cu tânărul cu ochii verzi s-a întâmplat firesc, simplu în cântecul pescarilor și armonia sunetelor care se auzeau din toate părțile, culorile care se contopeau în frumusețea liniștită a serii , a bucuriei și a viselor încă nespuse. Simțeam că plutesc legănându-mă ca o barcă pe apă ,de intensitatea trăirilor puternice și totuși neînțelese. Și vrăjită de ochii verzi, nu l-am mai  văzut pe prietenul meu din copilărie cu care ne-am împărtășit primele sentimente.

El  nu mai  intra în gândurile mele!

Băiatul cu ochii verzi m-a fascinat cu totul .Statura,ochii verzi cu privirea intensă,zâmbetul enigmatic,părul blond lung,cârlionțat alandala și totul…Și prima invitație la dans sub clar de lună. Muzica la acordeonul  lui Niculaie, soțul verișoarei mele, apropierea dintre noi, a respirației neliniștite de  emoții și tot ce se întâmpla atunci ,ștergea din mintea mea prieteniile vechi și deschidea alte drumuri .Eram fericită și mi se părea că și alte perechi erau ca mine ,dar aruncând o privire spre Dunăre, l-am văzut pe Luca,cu gândurile  și ochii duși undeva departe  și privirea tristă. Suferea..

Mi-am zis în gând, ca să mă liniștesc:”Luca este prietenul meu,dar nu este pentru mine ,el era  cel  la care mă gândeam la un moment dat,” dar și  mâine  e o zi,  în care o să vorbim, ca să ne limpezim sentimentele. Și am început să mă întâlnesc mai des cu băiatul cu ochi verzi.

Prin sat se vorbea,despre noi. A auzit și mama . Supărată ,mi-a spus:

-Tu știi ce supărat e Luca”!

-Cine e  băiatul acela și ce știi de el ?

-De unde e, îl cunoști?

– Tu lași un băiat care te iubește ,pe care-l  cunoști de când erați mici ,le știm familia,sunt oameni buni…

Pe de altă parte , mama avea planurile ei, ca să mă mărit cu un băiat din sat,  bogat, de oameni buni ,mai târziu să lucrez în sat educatoare și să am casa lângă ea. Mă ademenea cu tot felul de promisiuni,chiar avea în vedere cumpărarea unul teren lângă noi. Numai că planurile mele nu băteau cu ale mamei.Eu visam să plec la oraș și îmi făceam planuri lângă băiatul pe care-l cunoscusem.

Nu-i mai răspundeam mamei, îmi dădeam seama că era împotriva mea. Luca  însă făcea drumuri pe lângă poarta noastră, pe zi, de câteva ori…

Îl vedeam pe geamul de la bucătărie, dar nu ieșeam la poartă,nici serile nu mai mergeam la uliță , ca alte dăți, atunci când se adunau prietenii și prietenele mele.

Acum , mama era cea care  mă îndemna să merg la uliță.  Altădată  ca să ies la uliță, trebuia să car de la Dunăre găleți întregi pline cu apă ca să ud grădina.

Nu mai ieșeam seara cu prietenii, dar scriam într-un jurnal ,ore în șir noaptea ,pentru ochii la care mă gândeam. Mă prindea  și ora trei dimineața scriind,aveam o lanternă mică pe care o aprindeam sub pătură să nu mă vadă mama și adormeam abia spre dimineață.

Într-una din seri m-a chemat la poartă Valerica, prietena mea, să merg la uliță că are cineva să-mi spună ceva. Inima a început să-mi spargă pieptul, am crezut că este cel  care era în gândurile mele . Dar la uliță l-am  văzut pe Luca.

Era supărat și mi-a spus cu voce joasă,că, dacă nu mai sunt prietena lui ,se împușcă și ca să mă convingă,mi-a arătat un cartuș  pe care l-a scos din buzunarul pantalonului. M-am speriat atât de tare  că am început să tremur,deja  îl și vedeam mort din vina mea.Am început să-l liniștesc ,că el rămâne prietenul și fratele meu,pe toată viața.

– Nu vreau așa, a spus Luca !

-Unde rămân dorințele noastre? și mi-am amintit de o seară când stăteam pe malul Dunării,era chiar la începutul liceului și mângâiați de briza răcoroasă a apei , luna care ne îndemna spre visare, râsetele prietenilor noștri care veneau dinspre uliță și vorbele șoptite a lui Luca,care-mi spunea încet,chiar în șoaptă..

-O să avem cinci copii, așa cum are și mama!

Ca să vă spun drept, atunci mi-a intrat pe- o ureche și  mi-a ieșit pe cealaltă și chiar m-am amuzat de ce spunea,dar nu am arătat și așa supărat cum era a continuat:

-Dacă nu suntem împreună ,mă împușc aici ,în fața ta . M-am gândit, chiar nu-i de glumă. Am început să plâng și să-l rog să nu se împuște ,că eu țin la el,suntem prieteni din copilărie și o să fim tot timpul,am plâns , l-am rugat,dar până la urmă am obosit și i-am spus.

-Poți să faci ce vrei, nu îmi  mai pasă și am mers tare..

-Hai, împușcă-te ,am zis eu.

A scos cartușul  și l-a pus la tâmplă și mă gândeam,oare cum o să se împuște,mi-am aruncat totuși o privire speriată spre mâna care ținea cartușul și atunci am văzut că era un cartuș gol și pe loc m-am liniștit,dar el a continuat …

Bine, a spus el,mâine nu mai sunt. Am plecat fiecare spre casa lui.

M-am zvârcolit în pat toată noaptea,abia așteptam dimineața, dar toate erau la fel. Cocoșii  au dat deșteptarea la aceeași oră,păsările și ele ciripeau vesele  căutând mâncare pentru puii care așteptau cu ciocurile deschise,mama a plecat cu văcuțele la margine unde se întâlnea cu vecinele  și unde desfirau”de-a fir a păr”, toate știrile din sat,  dar nu s-a auzit niciun zvon  despre Luca.

Toată ziua am stat cu ”frica-n sân” și cu urechile ciulite să aflu dacă nu s-a întâmplat ceva prin mahala…

Seara ,toți prietenii mei erau la uliță, cei mai îndrăgostiți se plimbau pe malul Dunării, am mers și eu  curioasă să văd ce se aude de Luca,speriată puțin de ce o să aud .Era și el acolo,cât se poate de teafăr, dar se făcea că  nu mă vede,vorbea tare și-i făcea ochi dulci prietenei mele, Ioana, ca să-mi facă în ciudă. Și  încet -încet,am început să ne aveam ca frații și iar aveam discuțiile noastre ca înainte,era prietenul meu și așa a rămas mereu.

Eu ,însă, îmi petreceam nopțile ,scriind în album ,despre dragostea mea. Zilele treceau și eu visam cu ochii deschiși la băiatul cu ochi verzi.

Își mai făcuse cineva planuri  cu noi,era Cel de Sus care a hotărât, că noi trebuie să  fim împreună!