Ziua mondială a scriitorilor!

AUTOPORTRET LITERAR

Autor Angela Dumbravă Tulcea

Am în mine cuvintele…

Le am adunate. Chiar nu știu de unde, dar sigur le am. Și multe: bune, frumoase, urâte, unele mângâie, altele îndepărtează sau cheamă, te alungă, te ating, te primesc, și pe toate le am depozitate în interiorul din cămăruțele inimii mele. Unele sunt ale mele, altele de altundeva, de la oameni, din aer, din noapte, din păduri, de pe câmpuri, din priviri blânde sau rele, din apă, din aer, din nori.

Chiar nu știu de ce le am pe toate în mine, sunt în toată ființa mea. Au dat buluc fără să mă întrebe. Pe unele le las să zboare liber ca niște fluturi în mine și le invit să alerge, să se bucure. Pe altele le țin sechestrate cu mii de lacăte și mai ales pe cele care nu sunt ale mele.

Am și zile când vreau să văd ce mai este pe acolo, nu știu cum se întâmplă, dar de cele mai multe ori se deschide cămăruța în care țin copilăria și îmi place să intru acolo cel mai mult. În cămara ei pot să spun că este locul unde intru des și întotdeauna mă întorc încărcată cu frumosul adunat în timp. Sunt și cuvinte care-și fac loc să iasă, dar nu le iau în seamă și nu le dau atenția pe care o vor. Le las acolo uitate și cu timpul nu îmi mai amintesc de ele. Poate nici nu mai sunt sufocate într-o cămăruță în care nu văd lumina. Asta este pedeapsa lor, să stea în întuneric.

Din când în când își fac simțită prezența și alte cuvinte din alte cămăruțe. Mă uit la ele cum se înghesuie, care mai de care să-și spună povestea și prudentă mă gândesc dacă să mai scot din lacăte. A, nu! M-ar copleși! Atentă, deschid doar câte-un lacăt, apoi altul și las cuvintele să iasă ușor unul, câte unul…

Mie-mi plac cuvintele care cântă, luminează, vibrează… Eu sunt cuvântul, mă simt una cu el… Sunt stăpâna lui și-l las să iasă doar când vreau eu…

Și atunci mă apuc să povestesc tot ce-mi trece prin minte.  Câteodată nu știu cum să scriu mai repede despre joaca cu prietenii mei sau despre când abia mă ridicam copăcel ținându-mă de poalele mamei sau când îl așteptam pe bunicul cu darurile de la iepuraș sau când, speriată, zburam aruncată de tata până-n tavan sau când mi-am ținut fetița-n brațe prima dată sau la primul cuvânt pe care mi l-a spus fiica mea: „mamaca” – tradus în limba ei: mămica.

Sunt o povestitoare (nativă) simplă și care, atunci când din cămăruța inimii vine o amintire, dau cărțile pe față, așa cum sunt încă împachetate în ambalajul de-atunci… uneori dintr-o mătase învechită, dar care păstrează încă vii culorile, lumina și bucuria de-atunci.

Și am în mine tot felul de cuvinte care abia așteaptă să se înșiruie într-o poveste.

Bună dimineața, bună ziua, bună seara, lumea mea!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.