LEACURILE ȘI OBLOJEALA BABEI CHILINA, DOFTOROAIA

Tu, fată, mă crezi sau nu mă crezi, dar pe vremea când eram noi

copii, parcă eram din stâncă, sănătoși și nu așa sclifosiți cum sunt copiii

de acum. Mi-am crescut și eu copiii, nepoții, ba am avut grijă și de cei

ai vecinilor care mergeau la serviciu, dar am văzut cum copiii din zilele

noastre nu sunt așa cum eram noi. Parcă văd cum umblam cu picioa

rele goale prin noroi și prin băltoacele care se făceau după ploaie sau

stăteam în ploaie sărind în sus spunând tare și aproape țipând strigături

învățate de la copiii mai mari „plouă, plouă babele se ouă” sau alte stri

gături făcute pe loc așa cum ne trecea prin minte.

Pe vremea noastră nu era obiceiul să se meargă la doctor așa cu una

cu două ci doar atunci când persoana cădea la pat grav bolnavă, iar

pentru răcelile obișnuite și mai ales cele ale copilăriei leacul era în mâna

babei sau moașa cum i se spunea (cea care ajuta femeile la naștere). În

cazul nostru era Baba Chilina, vecina noastră, cu casa așezată fată-n față

cu casa părintească. Dacă închid ochii văd și acum căsuța cu acoperiș de

stuf, cu pereții văruiți proaspăt în albastru sineliu și, poate de asta, cine

o vedea pentru prima oară îi părea cochetă și curată. Dacă mai zăboveai

un pic pe la poarta ei puteai să simți și mirosul de var proaspăt. Cine se

oprea acolo își mai clătea ochii cu grădinița din fața casei, cu tot felul

de flori frumos rânduite pe straturi, după cum înfloreau pe anotimpuri.

Atracția cea mai mare erau tufele de flori roșii ca niște pâlnii de pe gar

dul de la drum care erau înflorite din primăvară până-n toamnă și care

te invitau să-ți arunci ochii și să te oprești un pic lângă căsuța ei.

Mătușa Chilina, cum îi spuneam noi, copiii sau cine o cunoștea, își

făcuse obiceiul ca atunci când făcea ceva mai bun de mâncare și mai

ales plăcinte, călăghii sau gogoși să vină pe la noi cu împărțeală, ba de

sănătate, ba de sufletul morților și una-două își făcea drum să ne treacă

pragul casei și asta mai mult ca să stea de vorbă cu mama. Și cu ochii

închiși la aducerile-aminte, tanti Maria continua: Mie îmi plăcea tare

mult baba Chilina, mi se părea că semăna cu bunica din partea mamei,

Eftimia, tot la fel de negruță și zgârcită la vorbă, dar atât de darnică în

priviri și surprize. Mi-o amintesc cum scotea din buzunarul șorțului,

întotdeauna alb și brodat, mici bucăți de zahăr cubic, pentru mine,

surorile și frații noștri și pe care ni le dăruia cu bucurie. Pentru mine

avea ceva aparte, simțeam că mă iubea mai mult și îmi dădeam seama

de cum se uita la mine, chiar și atunci când ne împărțea darurile mie

îmi dădea mai multe bucăți de zahăr cubic, motiv ca să ne hârjonim

între noi, frații, după ce pleca de la noi. Poate și de-asta, că era darnică,

baba Chilina era respectată și iubită de toate femeile din cartier, dar și

de noi, copiii, care știam că atunci când eram bolnavi era cea care ne

aducea veselia și puteam să ne jucăm din nou cu prietenii noștri pe

maidanul de la Cariera de piatră. Ne descânta pe toți care ajungeam la

ea și ne liniștea cu ochii, cu mâinile, cu sfaturile și poveștile pe care ni

le spunea. îmi amintesc și acum căsuța ei unde mergeam destul de des

cu fel de fel de motive pe care le născoceam atunci ca să fie credibile:

ba că mă doare burta sau că am amețeli, ori un alt motiv care-mi trecea

prin minte atunci în situația în care mă găseam, dar de cele mai multe

ori fără motiv, ci doar așa ca s-o văd. În cartierul unde locuiam trăiau

familii mai sărăcuțe și se obișnuia ca la nașterea unui copil, femeia care

năștea să fie ajutată și asistată de o femeie în etate care prinsese această

taină a aducerii pe lume a copiilor. Așa se face că baba Chilina a moșit

o mare parte dintre femeile din cartier și a ajutat la aducerea pe lume

a multor copii, printre care mă număr eu, surorile, frații, verișorii și

prietenii mei.

După ce venea pe lume un copil, peste exact trei zile se făcea

o petrecere în sănătatea copilului, unde Baba primea din partea lăuzei

un colac, un prosop și un săpun în semn de respect. La această întâl

nire, participau doar persoanele importante ale lăuzei: Baba, bunicile și

nașa copilului, cumnatele, vecinele mai apropiate și copiii acestora, care

urmăreau cu atenție tot ce se întâmpla. Eu și frații mei eram nelipsiți de

la toate evenimentele babei Chilina. Cu timpul îmi câștigasem un loc

mai aparte în sufletul ei și pentru că mergeam mai des pe la ea și o mai

ajutam la câte ceva prin curte, mi-a destăinuit un secret din copilăria ei.

– Maria, vreau să-ți spun ceva ce n-am mai spus nimănui până

acum. Vreau să știi că am darul vindecării pentru că demult când eram

mică cum ești tu acum, am prins un chior (cârtiță) ca să am leac și să

pot vindeca copiii și chiar pe oricine era bolnav prin frecții, rugăciuni

și descântece. Așa că dacă vrei să faci bine la oameni cu mâinile și gân

durile tale să cauți prin grădină un mușuroi de chior și atunci când îl

găsești să faci așa ca mine, dar fără să te vadă nimeni. Doar așa o să ai

leac! Și, crede-mă, am urmărit și căutat un mușuroi de chior și când

l-am găsit i-am dat cu sapa în cap și nu mai știu dacă l-am omorât că el

s-a retras în pământ, iar eu m-am speriat și nu am mai continuat, dar

de atunci parcă am mâinile fermecate sunt mereu fierbinți si cum pun

mâna pe fruntea unui copil și chiar oricui îi trece boala

Și, draga mea, mă întorc în urmă în copilăria mea și îmi amintesc

de o noapte pe care mi-am petrecut-o pe drum cu o pernă pe față și

încercam să-mi liniștesc o durere de dinți de care nu mai puteam scăpa

cu niciun chip. Tata m-a luat de mână și așa cu perna pe care o țineam

lipită de față ca să-mi amelioreze durerea m-a dus la baba Chilina.

A strigat tare de la poartă ca să audă din camera unde dormea mai în

fundul casei. Am văzut că s-a aprins lumina la felinar și am auzit o voce

limpede și sigură care întreba:- Cine-i acolo?

– Noi suntem, babă Chilino, vecinii tăi, a spus tata. Maria este tare

bonavă, vreau s-o vezi și mata.- Hai, intrați, știți că nu am câini răi.

Am intrat în curte și de acolo în casă. Mătușa a început să mă des

coasă cu lux de amănunte: ce mă doare, cum a început durerea sau

dacă am stat în curent sau s-a uitat cineva mai urât la mine pentru ceva

anume și după ce m-a ascultat atentă, am văzut că s-a luminat la față

și cred că a înțeles despre ce este vorba. M-a lăsat pe mine încă văitân

du-mă, iar ea a aprins focul la plită, a pus o cratiță cu apă și a lăsat-o la

f iert. Între timp a adus din magazie un lighean pe care l-a clătit ca să

f ie curat, apoi a ieșit afară de unde a luat un mănunchi de busuioc pe

care-l pusese la uscat într-un cui bătut în grinda magaziei. A avut grijă

să-i spună tatălui să se uite atent la busuioc cum este, ba chiar a insistat

mult să se uite la fiecare fir și frunze. Eu, cu durerea care nu mă lăsa

niciun pic, nu am ținut cont la ce ne ruga baba Chilina, însă tata a cer

cetat atent. Cred că a numărat și câte frunze erau în buchet. După ce s-a

înfierbântat bine apa, mătușa m-a invitat lângă ea, mi-a aplecat capul

deasupra ligheanului și cu busuiocul prin apă amesteca și mă stropea

pe creștetul capului în timp ce bolborosea un descântec cu voce șoptită.

Încercam să înțeleg ce spune, dar încet simțeam cum durerea mă lăsa

și mi se făcuse somn. Mătușa, după ce a terminat cu descântatul, s-a

închinat la icoana Maicii Domnului ca să-i mulțumească pentru ajutor.

O auzeam ca prin vis cum îi spunea tatălui meu:

– Gheorghe, vezi cum este acum mănunchiul de busuioc. Uită-te și

tu cum este înfășurat cu păr și dădea din cap. Oare cine i-a dorit răul

atât de mult? Fata asta a avut mare noroc… a avut „păr” a mai spus

mătușa. Cineva i-a vrut răul și are mulți dușmani… spunând asta mai

mult pentru ea… să aveți grijă de ea!

Chiar nu știu ce a fost atunci și ce mi-a făcut, dar ce am simțit este

că baba Chilina mi-a luat cu mâna durerea pe care o avusesem mai

devreme.

Tot la ea ajungeam pentru toate bolile și nu numai eu, ci toți copiii

din cartier și chiar din alte locuri care auziseră de babă. Dacă cineva

avea un junghi, lua un ou proaspăt de la găină, îl descânta și îl trecea pe

corpul celui bolnav și, acolo unde era durerea, oul se spărgea și ca prin

farmec cel bolnav se vindeca. Sau năjitul, adică otita din zilele noastre,

cu un simplu busuioc și apă caldă alunga durerea cu vorbele pe care

le zicea în gând sau chiar șoptit. Avea leacul și pentru „strâns,” adică

colicele. Și nu mai spun de deochi! Pe mâna deochiului nu cădeau doar

cei mici, ci și fetele, băieții, femeile și bărbații frumoși, dar și cei urâți.

Atunci când persoana era deocheată, mătușa Chilina lua un castron

în care punea apă neîncepută luată de la fântână, busuioc legat cu ață

roșie, nouă fire de chibrit sau nouă cărbuni din plită încinși și după

ce își făcea cruce, arunca pe rând în castronul cu apă firele de chibrit

aprinse și cărbunii încinși, sufla de trei ori deasupra bolnavului și zicea

descântecul: – „Fugi deochi dintre ochi, din zgârcele nasului… să rămână…

cutare”, iar aici zicea numele persoanei pe care o descânta – „curat și

luminat ca de Dumnezeu lăsat!” Făcea o cruce deasupra lui și-i spunea

celui descântat să se ridice din locul unde stătea și imediat după asta

mătușa căsca mult, semn că cel descântat fusese deocheat. Apoi lua apa

cu cărbunii descântați și-i arunca peste un câine care, dacă se scutura,

era semn că deochiul a fost alungat. Îmi plăcea că își încheia descânte

cul întotdeauna cu o glumă:

„Ție leacul și babii colacul!”

Toate descântecele mătușii le-am învățat și eu, mătușa le spunea cu

voce tare ca să le învăț și eu sau cine mai era pe lângă ea. Trăind mai

mult pe lângă ea am văzut că din această îndeletnicire nu câștiga mult,

dar respectul pe care-l avea de la tot cartierul: părinți, copii, vecinii

din cartier sau cunoscuții lor merita tot efortul. De fapt, am înțeles că

mătușii îi plăcea să facă bine. Era considerată ca o mamă pentru părinți

și noi o țineam în loc de bunică.

-Să știi, fată, că mi-au fost de folos și mie descântecele învățate de

la ea și după ce am avut fiica și nepoțeii și le spuneam și lor descântece

când erau bolnavi sau deocheați, dar mai ales primului nepot care se

deochea tot timpul, căci avea sângele dulce. Ca să spun acum, avea și

de ce să se deoache! Era tare frumușel, blond, înăltuț și cu niste ochi

albaștri că te pătrundeau când se uita la tine. Acum, dacă mă gândesc

mai bine la ea, Baba Chilina era o femeie harnică și nu se baza numai

pe ce câștiga din moșit și descântece. Din asta îi ieșea ușor un colac, un

săpun, un prosop, un șorț, o litră de țuică făcută la cazan care o mai

ajuta să-și prindă inima după atâta muncă. Așa că își mai creștea veni

turile vânzând flori crescute și îngrijite în grădina ei. Cine vedea casa

își dădea seama că acolo locuia o femeie bună și harnică. Baba Chilina

avea însă un defect la un picior din copilărie, mergea greu, șchiopă

tând. Ca să-i fie mai ușor, pleca către piață cu florile puse în găleți pe

un cărucior pe care-l târa după ea. Când se întâmpla să nu am treabă

acasă, mama mă trimitea cu ea s-o ajut să tragă căruciorul până la piață

și asta nu era pe degeaba, că mătușa, după ce vindea primul buchet care

era safteaua, îmi făcea un buchet mare din toate soiurile de flori pe care

le avea ca să i-l dau mamei. Era o femeie prietenoasă și darnică. Până

ajungea la piață vorbea cu toată lumea și se oprea pe la fiecare poartă,

iar acolo unde era un copil îl mângâia și-i spunea ceva la frunte (bolbo

rosind cuvinte numai de ea știute) ca să le fie bine. Despre mătușă știam

de la mama că trăia singură după ce i-a murit bărbatul și singurul băiat

pe care l-a avut și îmi amintesc că ne povestea și nouă, copiilor despre

el, ce om frumos și bun era, iar atunci când povestea lacrimile îi cur

geau șiroaie pe fața brăzdată de trecerea timpului și, ca să nu o vedem,

se ștergea cu un colț al șorțului nelipsit din îmbăcămintea ei. Mătușa

Chilina, pe lângă adusul pe lume al copiilor, preocuparea pentru îngri

jirea și vânzarea florilor, mai vindea semințe și croșeta dantelă pentru

fețe de masă, cearșafuri de pat, gulerașe pentru uniforme, milee de pus

pe vitrine. Și din toate acestea mai câștiga ceva și își ușura traiul. Nu era

zgârcită și de câte ori treceam pe la ea ne dăruia și nouă, copiilor, câte

38    | Angela Dumbravă |

o bomboană sau un alt dulce pe care-l avea, de cele mai multe ori făcut

în casă. Cu toate că o iubeam mult, nu scăpa de noi așa ușor, că o necă

jeam cocoțându-ne pe gard ca să ajungem la corcodușele și zarzărele

verzi cu bobul fraged și încă necoapte. Când auzea hârjoneala noastră,

de pe unde era, ieșea supărată la poartă cu mătura de curte după ea,

chipurile, că vezi, Doamne, ce ne face dacă ne prinde! Cel care ținea

de șase ne anunța că vine mătușa spre noi printr-un mieunat de pisică

și atunci fugeam încotro vedeam, amenințați de mătușă cu măturoiul

din curte. Nu apuca să ne prindă și nici măcar să ne atingă cu mătura

pe vreunul, dar striga după noi cât o ținea gura ca să o audă și vecinii:

-Mânca-v-ar gâlca să vă mănânce! Ne speriam atât de tare de „gâlca”

care putea să ne mănânce și fugeam repede spre case ca să nu ne ajungă

vorba babei. Mai târziu m-am gândit că de fapt nu era o vorbă prea rea,

era doar o boală pe care tot ea o putea vindeca prin leacurile ei.

Când mă gândesc la copilăria noastră, să știi că eram chiar sănătoși,

dar mai răceam și noi câteodată sau ne îmbolnăveam de bolile copilăriei

de care nu scăpa niciunul. Atunci când ne îmbolnăveam de una din ele

tot la baba Chilina apelau mamele noastre și ea ne freca cu gaz la gât

ca să se tragă gâlcile sau cu un ou pe care-l plimba pe corpul nostru

înfierbântat de temperatură ne lua junghiul de unde era pitit. Și ce

mai bolborosea baba deasupra noastră, numai cuvinte de ea știute sau

cu un cuțit în mână alunga amenințând junghiul ca să iasă mai repede

din corpul copilului și ca un făcut te făceai bine, imediat ce ieșeai din

mâna puternică și vindecătoare a ei. După ce se liniștea copilul, baba

Chilina sfătuia mama ce ceaiuri să-i dea pentru fierbințeală și că pentru

răceală cel mai bun era ceaiul din vârful stufului, floarea sau păpușari,

cum i se spunea, și pe care trebuia să o adunăm în vară când înflorea

stuful. Și ca o doctoriță cu patalama la mână sfătuia mamele ce plante

ajută la vindecarea unor boli și în ce perioadă este bine să fie adunate

ca să aibă leac.

Baba Chilina avea la poartă o bancă de lemn și seara, după ce ter

mina cu treburile prin curte, ieșea acolo. Nu apuca să-și așeze gândurile

că din toate curțile ieșea câte o mamă, bunică, fată tânără să se pună la

cale cu baba despre boala unui copil sau ce să facă să-și găsească pere

chea. Nimeni nu venea cu mâna goală și aducea în dar ceva babei fie de

mâncare, fie un șorț cusut sau un batic ori un prosop. Asculta pe fiecare

și-i dădea pe loc leacul că în perioada când se coceau murele era bine

să se adune tijele de la mure să se usuce și să facă ceai din una două tije

că se înviora imediat atunci când era obosit și, mai ales după iarnă, era

bun pentru imunitate. Altădată sfătuia fetele și femeile ca să se spele cu

gaz pe cap ca să nu le mai cadă părul:

– Mă crezi sau nu, dar aveam niște cozi cât mâna la încheietură.

Și tu, Ileană, să știi că de multe ori când ne apuca foamea și nu eram

acasă, mâncam rădăcina de la papură (ciacăna) care avea gustul laptelui

praf. Eram mai tot timpul cățărați pe toate gardurile vecinilor ca să

ajungem la fructele încă verzi din care ne luam vitamin C. Altădată

mestecam boabele de grâu din care ne făceam sacâz. Mestecam și cleiul

de la pomi. Ronțăiam vrejul de la tijele de mărar și cârceii fragezi de la

vița de vie mai ceva ca iepurii. Hei, dar ce să mai spun de atunci când

umblam pe la toate streșinile cu stuf să căutăm polenul de la viespi

(căpăceala). Eram mai ceva ca detectivii și căutam pe la streșinele case

lor învelite cu stuf polenul și acolo unde stuful era căpăcit cu pământ

găseam ce căutam și în nerăbdarea noastră de a găsi mai repede polenul

dorit eram înțepați de câte o viespe care nu-și terminase încă treaba.

Eram pregătiți și pentru situații de criză, aveam la noi fiecare o cutiuță

de sare sau o linguriță metalică și în cazul întepăturii foloseam leacul pe

care-l aveam la noi.

– N-ai să mă crezi, dar mestecam și smoala cu care cătrăneau părin

ții noștri bărcile, asta ca să ne întărim dinții și ca să-i albim. Chiar și

atunci când ne jucam ca să semănăm cu omul negru. Când se întâmpla

să răcim cel mai bine ne făcea o baie fierbinte la baia rusească și unde

mama ne bătea pe spate cu o crenguță de stejărel cu frunzele pe ea.

Dacă aveam gâlci când răceam și mai ales iarna când mâncam zăpadă,

baba ne freca cu gaz și când boala era mai avansată, baba, după ce se

spăla bine pe mâini cu săpun făcut de casă, băga degetul în sticla cu gaz

și apăsa pe gâlca umflată pe care o spărgea, apoi făceam gargară cu un

ceai de mușețel tare și scuipam din gură tot ce ieșea din ele. Gazul ne

vindeca gâlcile mai degrabă decât antibioticul. Când ne îmbolnăveam

de pojar, o boală prin care treceam în copilărie, trecea atunci când copi

lul bolnav era învelit cu o cârpă roșie pe tot corpul.

Să știi de la mine, tu, Ileană, că leacul cel mai sigur este cel din locul

unde te naști și unde trăiești. Și atunci, pe unde ne învârteam găseam

leacul pentru orice boală, numai că trebuia să-l vedem și să fim atenți

la semnele naturii