Zâmbiți ,vă rog!

Zâmbiți ,vă rog!


PRIMUL MEU EXAMEN CU EMOȚII
După încheierea anului școlar al clasei a VIII-a, spre bucuria profesorilor și a părinților, am ieșit toți colegii mei cu medii de trecere, bune sau mari, și ne pregăteam intens pentru examenul de liceu.
Din clasa noastră, plecau destul de mulți la școlile din oraș și, în funcție de medie, unii se îndreptau către clasele profesionale ca să învețe o meserie, unii la liceul economic, alții la liceul din orașul Babadag. Eu alesesem să merg la Liceul Pedagogic. Începusem să avem emoții, părinții, profesorii și noi.
Chiar dacă situația școlară se încheiase, toți cei implicați în educația noastră ne dădeau ultimele indicații „pe ultima sută de metri” cum s-ar spune, sfaturi, încurajări, dojeni.
Dascălii: „Aveți grijă… să fiți politicoși, să nu vă grăbiți și să nu răspundeți decât atunci când vă gândiți bine.”
Mamele și ele: „Să fiți respectuoși și cuviincioși cu profesorii voștri. Să ascultați de ei, mamă!”
Și vecinele, mătușile, nașele, prietenii, fiecare avea câte un ultim cuvânt să ne spună: de încurajare, emoție, bucurie sau binecuvântare.
Între mame începuse competiția, după cum putea fiecare. Unele mergeau pe la biserici să se roage, altele duceau hainele noastre la biserică pentru ca să le citească preotul, alte mame, mai invidioase, scoteau vorbe urâte despre vreunul dintre noi, care era mai bun la carte decât băiatul sau fiica sa.
Nouă nu ne păsa de competiția mamelor! Noi, copiii, rămăseserăm prieteni și nu aveam altă grijă decât să luăm examenul și să plecăm de-acasă cât mai repede.
Se apropia ziua examenului și mama mi-a pregătit câteva haine, uniforma, funde, bluze, mi-a cumpărat chiar și o pereche de pantofi de culoare maro pe care să-i am și în toamnă, dacă reușesc.„Doamne ajută!”, se ruga mama.
În ziua plecării la Tulcea ne-a petrecut tot satul. Profesorii, bunicile, vecinele, frații, fiecare cu ochii în lacrimi, ba aveau să ne mai spună ceva sau și-au amintit că aveau să ne dea ceva special, o batistă brodată, un pachețel cu mâncare și chiar un bănuț. Fiecare era emoționat în felul său. Poate se bucura doar că cineva din sat are altă șansă.
Eu am plecat cu mama, care mi-a arătat orașul, gazda un-de stăteam, liceul unde dădeam examen. M-a plimbat prin tot orașul ca să nu mă rătăcesc când rămâneam singură.
Mama m-a lăsat în grija lui tanti Maria și a unchiului Vasile Moldoveanu, vecinii noștri care se mutaseră de câțiva ani în Tulcea. Bucuria mea, pentru că Vasilica, fiica lor, era nepoata babei Anica, prietena mea din copilărie. În ziua examenului a venit la liceu și domnișoara profesoară Dorina ca să mă susțină și să-mi dea ultimele îndrumări.
A început ziua examenului cu prima probă eliminatorie, muzica, fiind un liceu pedagogic. Eram programată după-miază. Intram după prima literă de la numele de familie, Teodorov. Deci eram printre ultimii. La ușă, fete și băieți emoționați își așteptau nerăbdători rândul și, cum ieșea cineva din sala de examinare, tăbăram pe ei cu întrebările: „Ce vă întreabă, cum sunt profesorii? Sunt buni?”
Băieții ieșeau mai veseli, însă fetele, îngrijorate, plecau repede de lângă noi cu ochii-n lacrimi și nimeni nu ne mai spu-nea nimic. Eu cred că după ce ieșeau din sală, de emoție, uitau și ce s-a întâmplat acolo. …Și tot așa, tremurând la ușă, a venit și rândul meu. Când am intrat în sală, de emoție, m-am împiedicat de pragul ușii și am ajuns direct în brațele domnului profesor examinator.
Comisia de profesori la muzică erau doamna profesor Borzea Ioana, domnul profesor Dănulescu Nicolae și domnul profesor de muzică Pandele Florea. M-au întrebat cum mă cheamă, din ce localitate sunt, de ce vreau să mă fac educatoare și alte întrebări ajutătoare care să mă scoată din emoția care mă copleșise.
Dl profesor Pandele făcea câteva exerciții la acordeon și de-abia aștepta să mă acompanieze. Încă emoționată, mi-am amintit de sfatul domnișoarei profesor Dorina, care mi-a spus că cel mai bine ar fi să cânt Imnul de stat al României. Mi-am luat poziția de cântat cu spatele drept, cu picioarele în formă de V ca la educație fizică, pieptul în față, mi-am aruncat cozile pe spate și am început să cânt cât puteam de tare. Comisia dădea semne de oboseală și plictiseală. După mine, cred că am cântat destul de bine, linia melodică executată corect, nu m-am încurcat la ver-suri, tare, totuși domnul profesor m-a întrebat: „Tu nu știi să cânți un cântec de acolo, din satul tău?”
Într-o fracțiune de secundă m-am gândit la o mulțime de cântece și în clipa aceea prin fața ochilor mi-a trecut tanti Tudorița, soția unchiului Ștefan, frumoasă și veselă, și mi-am amintit cum cânta pe la petreceri. Mi-am dat cozile pe spate, am pus mâinile pe șolduri și am început să cânt vesel, imitând-o întocmai pe mătușa mea:
”Nevastă ca mine nu-i,
De cu seară ușa încui,
Și nu dau drumul nimănui, măi…
Iac-așa și iar-așa…
Decât seara la câte-un pui,
Când al meu e dus hai – hui
Dar când al meu e dus hai-hui, măi
Tra la la la la la la…”
În veselia și dispoziția întregii comisii, domnul profesor Pandele Florea a început să mă acompanieze la acordeon. Eu nu mai eram eleva care dădea examenul, intrasem în pielea mătușii mele, frumoasă și veselă, în satul meu, printre ai mei.
„Bravo!”, mi-a spus domnul profesor. „Ai nota zece la muzică!”
A făcut o pauză, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus așa: „Ai să fii o educatoare bună!”
De fapt domnul profesor „a avut gura aurită”!
Mi-am dat silința să fiu așa. Modelul meu… Turcoaica!

angela

2 thoughts on “Zâmbiți ,vă rog!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.