Bucurii de mare preț!

Bucurii de mare preț!

~ DESPRE… BOMBONICA, PRIETENA MEA, CAȚELUȘA! ~
Prieteniile mele din copilărie erau nenumărate. Le făceam ușor, dar pentru totdeauna. Prieteni îi consideram pe cei de la care învățam câte ceva, pe cei cu care mă jucam, pe cei care mă linișteau și mă mângâiau în momentele mai dificile …dar și cei care îmi făceau bucurii. După pățania mea cu Bălănel, mieluțul meu, în următoarea primăvară am primit în dar un alt mic prieten, adus de tata din baltă. Și aici vreau să fac o mică abatere de la cursul povestirii …Pe perioada toamnei și iernii majoritatea bărbaților din sat mergeau în baltă la ”coloană”, cum se spunea la recoltatul stufului și a papurii …Și parcă văd și acum, la sfârșitul toamnei, după ce strângeau recoltele din gradină și își pregăteau familiile pentru iarnă, cum in fiecare casa se pregătea plecarea bărbaților. Și cate nu-i trebuiau unui bărbat atunci când pleacă! Acasă era o forfota de nedescris. Mama, grijulie, pregătea cate și mai cate: alimente, pijamale, maieuri, bluze groase, plapuma, cizme, ciulci ..un fel de ciorapi lungi din pânza cauciucata si se purtau cu opincile doar iarna și le aranja în sacii cusuți special. Când pregătea bagajele o vedeam cum își ștergea cate o lacrima pe furiș. Nu era ușor sa ramai singură, fără ajutor, cu toată gospodăria pe timpul iernii. Dunărea era mai tot timpul înghețată și mama trebuia sa facă copca în gheata ca sa poată lua apa pentru vite și păsări, pentru spălatul hainelor, făcutul mâncării și de băut. În ziua când erau anunțați ca pleacă, ne strângeam toți la locul stabilit cu bagaje și așteptam remorcherul care făcea cate un popas prin toate satele Deltei si lua cu el toți bărbații care mergeau la recoltat de stuf. Noi, cei care rămâneam acasă, îi conduceam cu lacrimi în ochi făcându-le cu mana pana nu se mai vedeau după cotul Dunării … Și viața noastră continua, cu treburile și grijile zilnice .Zilele de iarna treceau una cate una și începeau sa se vadă primele semne ale primăverii. Se apropia timpul ca remorcherul trăgând cabarele cu stuful recoltat sa se întoarcă spre sate si odată cu ele si bărbății… Deja în sat era o mare bucurie. În fiecare zi mă duceam nerăbdătoare la malul Dunării și mă uitam la vale, doar, doar eram prima care vedeam cabarele venind. Dar, într-o dimineața, am auzit lângă patul meu un scheunat lung, parca speriat, și un foșnet. Mama se trezise de mult și m-am cam speriat. Am deschis ochii și am văzut lângă patul meu, într-un cos în care mama ținea ouăle, cum pe un așternut de paie stătea un ghem mic, alb, creț, cu un năsuc roziu și urechile atârnate, aproape sa-i acopere ochii speriați si uimiți privind spre mine, cu mirare, căldura si ușoara teama. Am sărit repede din pat și am alergat la bucătărie, de unde se auzeau voci. Venise tata! Îmi era tare dor de el! Mi-a spus ca a adus puiuțul de cățel din balta. Rămăsese fără mama, care în căutarea mâncării fusese încolțita de șacali.- Este o cățelușa, încă nu are nume, îmi spuse tata. Trebuie să-i pui tu cum iți place. Și trebuie sa ai grija de ea la fel ca mama ei. Încă nu are dinți, trebuie s-o hrănești cu lapte si sa sugă cu biberonul. – Este o cățelușa…ce nume sa-i dau?…Și m-am gândit. Ce-mi place cel mai mult? Bomboanele..si am botezat-o. Bombonica. Eram fericita și ocupata, o hrăneam cu lapte de la văcuța Siritca, din care îmi oprea mama în fiecare zi. Aveam griji nu gluma, îi umpleam o sticluța mica, care avea biberon, și cu botul ei roz sugea tot laptele pana la ultima picătura, iar eu ca o mămica grijulie încercam laptele, sa nu fie fierbinte, după care sugeam prima din sticluța. Grija pentru Bombonica mă schimbase. Eram temătoare și iubitoare, uitasem pana si de păpușile mele din cârpa. Era prezenta tot timpul când eram cu prietenii mei la joaca. O luam cu coșul după mine și, acolo, la margine, o lăsăm printre noi. O învățam sa meargă, ii aruncam cate o minge, ce mai, devenise jucăria noastră iubeam mult. Începuse sa crească și se făcuse cam răsfățata. Tuturor prietenilor mei le plăcea sa fie in preajma ei. Pentru cine voia sa se joace mai mult cu Bombonica, ceream cate o mica taxa. Dumitraș, spre exemplu, îmi aducea oua din balta, și, uite așa, fiecare îmi dădea cate ceva, ceva ce nu aveam eu. Bombonica creștea ca din apa, se făcuse frumoasa. Blănița ei alba și creata strălucea în lumina soarelui, într-un alb argintiu minunat. Era sănătoasă, jucăușa si se întărise. Începusem sa-i dau și mâncare pasata, din cea de care mâncam noi. Ii plăcea mult și dădea din codita sa-mi mulțumească. Avea castronelul ei așezat sub cotruța de la plita și, trebuie sa recunosc, avea un regim privilegiat fata de ceilalți caței din curte. Se apropia Pastele, iar mama nu prididea cu treaba. Făcea curățenia de primăvara, văruit, spălat. Eu abia așteptam momentul când mama vopsea ouăle. In ziua aceea eram nelipsita de lângă ea, ba chiar ii și dădeam o mana de ajutor. Mama pregătea acest moment ca o pictorița adevărata. Aduna întâi ouăle, chiar în acea zi, ca sa fie proaspete, și doar în Joia Mare. Ajutoare la adunatul oulelor, am fost eu și Bombonica. Așteptam cotcodăcitul găinilor și, atunci, mergeam la cuibar și luam ouăle calde care erau proaspete. Bombonica avea rolul ei. Mai fugărea cate o găina de pe cuibar. Mama vopsea ouăle cu model. Aduna frunze de leuștean, pătrunjel, le ștergea cu grija sa nu se rupă apoi lipea frunza pe oul fiert și li lega cu tifon. După ce făcea așa cu toate ouăle, le baga pe toate în cratița cu vopsea roșie, le lasă câteva minute, apoi le scotea pe toate odată, le lasă la răcorit si apoi le ștergea cu ulei. Erau tare frumoase! Mă uitam cu atenție ce face mama. Bombonica era și ea lângă mine, poate pica ceva de mâncare. Era un eveniment la care participa pentru prima data. Bombonica era ochi și urechi, se uita mirata la ouăle care mai devreme erau albe. Curioasa tare, a început sa miroasă vopseaua din cratița și într-un moment de neatenție, si-a băgat botul în vopsea. Oala s-a răsturnat peste ea, iar Bombonica ajunsese ca un ou mare, roșu. Speriata și, așa, vopsita cum era s-a refugiat la locul ei sub cotruța făcând dare de vopsea peste preșurile mamei proaspăt spălate. Mama, supărata, nu știa ce sa facă mai repede, sa strângă preșurile, sa șteargă pereții peste care au sărit stropi de vopsea sau sa-i tragă o mama de bătaie vinovatei. Acum, sa va spun sincer, nu prea știu pe cine găsea mama vinovata atunci. Eu ca o mămica ce eram, am lăsat-o sa se liniștească un pic pe Bombonica, apoi am pregătit un lighean cu apa călduța și i-am făcut o băită. Totul în bucătărie era vopsit, pereții, mâinile mele, blănița alba și creata a Bombonicăi. Partea buna era ca ii stătea tare bine așa.
Culoarea roșie chiar o prindea si a rămas vopsita așa mult timp, pentru ca pe atunci mama folosea pentru coloratul ouălelor vopsea de lâna. Mare noroc a avut Bombonica cu întâmplarea cu vopsitul, la zi de sărbătoare, când toți eram gătiți cu haine noi, ca sa nu ne calce măgărușul …Iar măgărușul nu glumea când era vorba de haine noi, mai ales în ziua de Paste! Ne-am amuzat mult de aceasta întâmplare. Mama a luat partea comica a situației, iar eu nu-mi încăpeam în pene de mandra ce eram, pentru ca nici un cățel din tot satul nu avea vopsita blănița în roșu, ca un ou de Paste. In acel an am avut oul nostru roșu Special!.
Cu drag…din amintirile mele din copilărie!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *