O zi frumoasă, prieteni!
Ce ziceți de o poveste din copilăria mea?..
Poate v-ar interesa..despre…..
.CORONIȚA CEA GHIDUȘĂ ȘI OUL NOROCOS
În primăvară, după o lungă perioadă de post, se apropiau Floriile, sărbătoare așteptată cu multă bucurie mai ales de noi, copiii, care primeam împărtășanie ca să ne fie iertate păcatele, care erau destule… Mai uitam să ne închinăm seara și dimineața, nu ascultam de părinți, mâncam de dulce pe furiș în post, răspundeam necuviincios mamei, bunicii sau vreunei vecine… și aveam atâtea păcate că nu le mai știam numărul. Abia așteptam să ne împărtășim ca să scăpăm de ele.
Cum ne trezeam, în dimineața de Florii, mama ne îmbrăca frumos și ne pregăteam să mergem la biserică unde se făcea slujba de sfințire a salciei și împărtășirea celor care au ținut post până atunci. După ce îi spuneam părintelui păcatele ascunse pe care le aveam, treceam apoi pe la mama, bunica, vecinele, mătușile ca să le sărutăm mâna și le ceream iertare dacă le supărasem în vreun fel și primeam „miericică”, cum îi spuneam noi, de la părintele… și mai ușori ca fulgul, împăcați, fericiți și din nou gata pregătiți pentru alte păcate.
După slujbă, luam o mână de crenguțe de salcie sfințită acasă și puneam crenguțe pe la uși, ferestre, garduri, icoane, în grajdurile animalelor. Păstram din ramurile de salcie sfințite de Florii și pentru când ne îmbolnăveam, mai ales pentru atunci când ne durea capul.
Despre salcie știam de la bunica Ioana o poveste. Se spune că Maica Domnului, grăbindu-se să ajungă la fiul ei răstignit pe Cruce, a ajuns la malul unei ape și a rugat toate plantele din jur să o ajute să treacă apa, însă nici una nu s-a îndurat în afară de o salcie care era pe malul apei învolburate care și-a aplecat o crenguță să-i fie de ajutor la trecerea peste celălalt mal. Ca să-i mulțumească, Maica Domnului a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la sfințit la biserică în ziua de Florii și să fie spre folosul oamenilor. După ce mi-a povestit bunica această poveste am început să iubesc mult acest copac care ne ținea drept ascunzătoare în jocurile noastre de-a Mijita, ale cărui crengi erau cele mai minunate leagăne pe care le-am avut și tot la umbra lui luau viață visele care se înfiripau în mintea mea fragedă de copil de atunci.
Noi, copiii, în cinstea salciei, atât de iubită de Maica Domnului, organizam un joc în fiecare an de Florii. Ne făceam coronițe din ramuri de salcie, le puneam pe cap și așa, unul după altul, mergeam la Dunăre unde făceam o întrecere între coronițe. Jocul avea niște reguli precise. Întrecerea se făcea între echipe de patru copii. Stabileam locul de unde aruncam coronițele și până unde trebuiau să ajungă, ne alegeam echipele. Conducătorul jocului care de obicei era unul dintre părinți, arbitra jocul. La start dădeam drumul la coronițe pe apă și începeam cu prima echipă și care coroniță ajungea întâi la locul stabilit, era câștigătorul. Ceilalți copii erau obligați să dea câștigătorului un ou roșu de Paști. Și tot așa jocul continua până se terminau toți copiii. Aveam și galerie din care făceau parte părinții și vecinii care urmăreau cu bucurie întrecerea noastră. Totuși, observam că cei mai mari câștigau întotdeauna. Mai târziu mi-am dat seama de ce. Aruncau coronițele mai la adânc, acolo unde apa era mai repede și de aceea câștigau. Părinții știau și ei asta. Chiar mustăceau pentru că și ei, la rândul lor, au fost păcăliți când erau mai mici, dar ne lăsau să ne dăm seama singuri. Întrecerea nu era o competiție, era prilej ca la o zi de sărbătoare să ne bucurăm de soare, de privirile calde și fericite ale părinților, că eram sănătoși, fericiți și ușurați prin împărtășanie de toate păcatele șotiilor și năzbâtiilor copilărești!!
Cu dragoste… din copilăria mea!