CHIPUL BUNICILOR ÎN OCHII MEI DE COPIL

CHIPUL  BUNICILOR ÎN OCHII MEI DE COPIL

POVESTEA MAMEI DESPRE
BUNICUL GHIȚĂ
Când îmi povestește despre bunicul Ghiță, mama este cu
ochii în lacrimi gândindu-se la vremurile de-atunci.
După ea și mătușile Gafița, Stela, Ivana, bunicul era cel
mai bun tată, însă pentru mătușile Maria, Ștefana, unchii

Manole și Ștefan, bunica era cea mai bună, și părerile despre
părinți erau de la un copil la altul după cum se simțeau împreună.
– Ne aveam, mamă, după cum ne potriveam, a spus mama
ca o adevărată psihologă.
Dintre frați, mama era cea mai băiețoasă și de aceea încă
de copil era mai mult pe lângă bunicul cu care mergea la

pescuit. Celelalte mătuși stăteau pe lângă bunica cu care țeseau,
torceau, scărmănau lâna, iar unchii cu treburi pe lângă casă,
prin grădină, la vite, la cosit fân pentru animalele din curte

pentru perioada de iarnă.
Bunicul era un bun pescar, om de nădejde pentru familie
și pentru tovarășii lui. Se trezea dimineață și pleca cu ceilalți
pescari încolonați cu bărcile legate una de alta spre baltă. Se
întorcea de la baltă a doua zi, cu barca plină de pește și tot felul
de bucurii pentru copii, ouă de toate culorile, ciulini de fiert,
raci care se zbăteau ca să scape din plasa în care erau puși, însă
bunicul avea grijă întotdeauna ca să oprească pește din toate
soiurile ca să facă bunica o ciorbă gustoasă și pentru cei de acasă.
Și după câteva ore de odihnă se trezea dis-de-dimineață,
ducea la barcă peștele, ajutat de bunica, pe care-l așezase încă
de cu seară în panere împletite din răchită, apoi pregătea

cântarul, pungile, schimburi pentru oraș și la primul cântat al cocoșilor

o trezea pe mama și plecau spre Tulcea la cherhana.
Era foarte greu să mergi în susul apei, să tragi la rame cu
barca plină ochi și cu panerele încărcate cu pește, așa că mama
îl ajuta trăgând la edec barca. Bunicul era la cârma bărcii, iar
mama trăgea funia speriată de orice umbră care în imaginația ei
se preschimba într-un monstru.
Lumina lunii reflecta în apa Dunării umbrele copacilor.
Semănau cu niște uriași cu cât se apropia mai mult de ei.

Păsările de noapte erau și ele cu treburile lor, mai ales să găsească
mâncare pentru pui. Pentru aceasta se dădea o luptă aprigă între
păsările vânătoare și cele vânate. Amestecul glasurilor speriate
sau vesele se auzea straniu în noaptea albastră și prelungea
până la spaimă trăirile mamei, atunci o copiliță.
În liniștea nopții se auzeau zgomote, trosnete, chiuituri,
care pe mama o înfricoșau tare și ca să se liniștească se uita la
bunicul care era cu gândurile duse și privirea la apa de culoare
albastră spre auriu și se gândea cu recunoștință la balta care îl
ajuta să-și hrănească familia cu bunătățile ei.
Mama, speriată, îl întreba pe bunicul:
– Tăticule, ce se aude chiuind prin pădurea de sălcii de pe
marginea Dunării?
– Hai, nu te speria, spunea bunicul.
„Sunt flăcăii de la Nufăru. Ei au obiceiul să chiuie noaptea!”,

gândea mama fericită. „Dar dacă este ursitul care i-a
ieșit în castronul cu apa luată de la Dunăre, dimineața la răsăritul

Soarelui în ziua de bobotează?”, și fericită se gândea la
chipul băiatului pe care-l visase când își pusese busuiocul de la
preot sub pernă și parcă se înveselea gândindu-se la cel care-i
fusese sortit. „Oare cum o fi?!”, și în fața ochilor și vedea

chipul băiatului pe care-l visase.
Când ajungeau la mila 35, aproape de Tulcea, mama se
urca în barcă. Acum bunicul era cel care trăgea cu iscusință
barca printre șlepurile și vaporașele priponite de mal și se uita
cu drag la mama care picotea obosită de mers printre mărăcini,
măturici, răchite, pelin și de gândurile care-i trecuseră prin
minte în noaptea luminată doar de lumina lunii. Bunicul, ca să
nu-i prelungească neliniștea, i-a spus :
– Să știi, Miluțo, chiuiturile pe care le auzeai noaptea erau
de la guguștiucii care au cuiburile prin sălciile din pădurea din
spatele Dunării.
Mama, liniștită de spaimele prin care trecuse, ațipea în
clipocitul apei lovite de ramele trase de bunicul și se trezea abia
atunci când marfa era deja pe mal. Încă buimacă de somn, avea
grijă de panerele pline cu pește până când bunicul găsea o

căruță ca să-i ducă la piață unde într-o hală mare, special pregătită,
pescarii își așezau pe tarabe peștele.
Și începea fala. Fiecare pescar își expunea cât mai

atractiv marfa, cu peștele, racii, icrele puse în borcane de sticlă prin
care se vedeau boabele mari și galbene. La hală veneau

precupeți din toate orașele și chiar se înjghebau prietenii între pescari
și cumpărători. Începea licitația.
Povestește mama că bunicul era foarte căutat de clienți,
pentru că avea cel mai proaspăt și bun pește. Avea secretul lui,
spuneau oamenii!
Vindea peștele spunând tot felul de strigări de care se
amuzau toți, chiar și ceilalți pescari, care nu-i purtau pică. „Ce
este a lui, este a lui!”, spuneau tovarășii lui de pescărie.
Bunicul era darnic și atunci când venea cineva la taraba
lui să cumpere. După ce cântărea marfa, întotdeauna punea un
pește, doi în plus zicând tacticos „unul de la mine și unul de la
fiica mea, ajutorul meu în pescărie” și făcea cu ochiul spre
mama ștrengărește.
Nu întârzia prea mult cu vânzarea pentru că avea mână
bună și vindea marfa repede. Dacă îi mai rămâneau câțiva pești
îi dăruia câte unui om mai necăjit care-și făcea veacul pe-acolo
uitându-se cu jind la peștele care încă mai dădea din coadă.
După ce termina cu treaba o lua pe mama ca să facă
cumpărăturile pentru acasă. Și câte nu trebuie la o casă cu atâția

copii de hrănit! Mergea cu bunicul la brutărie de unde

cumpărau câteva pâini calde și rumene, zahăr, orez, ulei, mai
cumpăra și dulciuri după care se dădeau în vânt toți frații mamei.

Se opreau și pe la găzărie de unde cumpărau în bidoane
pregătite de acasă un gaz galben ca uleiul pentru lămpile cu
care luminau camerele.
După ce terminau cu cumpărăturile, plecau în piață unde
la tarabele turcești găseau bragă, gogoși, halva și baclavale.
Acolo se așezau la o masă și bunicul comanda două halbe de
bragă pentru el. Trăgea pe gât pe nerăsuflate braga, se ștergea
pe gură cu podul palmei și, după ce se răcorea, îi comanda
mamei un sifon cu sirop de vișine. Înfometați, mâncau gogoșile
fierbinți și se bucurau de puțina tihnă în care bunicul își bea a
doua halbă vorbind cu o cunoștință despre cum merge

pescăritul, cum cade peștele, cum sunt grânele.
Mama abia aștepta acest moment ca să se uite prin piață
la podoabe, mărgele colorate, inele, brățări, șaluri. Se uita la ele
și tare i-ar fi plăcut șirul de mărgele roșii, dar bunicul știa cam
ce voia mama și la plecarea din piață se apropia de taraba în
care mama a zăbovit mai mult și o întreba:
– Ei, ce zici, Miluțo, așa că-s frumoase mărgelele roșii?
Mama, strălucindu-i ochii se și vedea cu mărgelele.
Bunicul i le cumpăra și întotdeauna îi zicea:
– Le meriți!
Se urcau în barcă cu toate bagajele cumpărate și plecau
spre casă. Acum la vale, era mai ușor! Bunicul trăgea la rame și
se gândea la socotelile lui, iar mama se vedea duminică la horă,
împodobită cu șirul de mărgele roșii și pizmuită de fetele din
sat.
Când ajungeau acasă cu bunătăți pentru toți, bunicul se
odihnea pe prispa casei fumând în tihnă o țigară de tutun și
bucurându-se de liniștea familiei.

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.