COLT DE RAI
Poveștile de demult au pentru mine un iz de Dunăre și baltă, de mâl, izmă, de bunici, unchi, mătuși, vecine, verișori și hărmălaie…
Simplitatea și naturalețea lor și felul direct de a spune ”lucrurilor pe nume”, fără ocolișuri sau fără să se ascundă ”după degete” cum s-ar spune. Atunci cel îndreptățiți îți dădea ”directa” atunci când simțea că tu, cel care-o primeai, să înțelegi de ce și unde-ai greșit…
Astăzi îmi rezerv dreptul de a vă invita într-o călătorie pe meleagurile mătușii Marioara, dar și ale mele, numai că, pe alt mal al Dunării și într-un alt timp, dar parcă trase la indigo.
Călăuza dumneavoastră, prin locurile și timpurile acelea, este mătușa Marioara așa cum îi spune toată lumea.
După mine, este o doamnă plăcută tare, care își duce vârsta pe umeri cu demnitate, încă destul de prezentabilă și cu râsul acela sănătos, din inimă și cald. Se uită la tine direct în față și te învăluie cu o privire sinceră și cu un licăr ager și jucăuș în ochi pregătind ușor momentul prin care să te plimbe în locurile unde a crescut . Și când începe să povestească zici că ești acolo sau ai trecut măcar o dată prin acele locuri…
Mă așez confortabil în fotoliu, atentă și curioasă, ca să prind toate nuanțele fine pe care le strecoară în lunga ei poveste.
Jur că o să fiu cel mai fidel logofăt al ei in relatarea amintirilor…
” Și acum, când mă gândesc la căsuța mică de la Mila 27, aproape de Vulturul, parca mi se face ”pielea de găină”, povestește mătușa Marioara.
….Era o căsuță mică, așezată pe malul canalului, și printre sălciile înalte și pletoase dacă te uitai mai bine, nici nu se zărea… Doar iarna îți dădeai seama că acolo locuiește cineva, după fumul care se zărea ieșind prin hornul casei…
În căsuța aceea am trăit multe bucurii eu și frații mei, mai ales în vacanțe. În restul timpului, acolo trăia tata, ajutat de câțiva argați, oameni care lucrau cu ziua la noi, de altfel harnici, cu care tata se tocmea să-l ajute la treabă, în ferma pe care o primise moștenire de la bunicul, tatăl lui.
Bunicul începuse să îmbătrânească și i-a dăruit-o tatălui nostru pe care se baza ca s-o țină în picioare și s-o înflorească. Cei drept, mai dădea și el câte o mână de ajutor, dar mai mult cu părerea. Se aplecase de spate și nu mai era în putere.
Tata s-a bucurat mult de această moștenire, mai ales că avea șase guri de hrănit și de ținut la școală… Era tânăr, puternic, și a început să se spetească la muncă și s-o sporească, ajutat și de cele două ajutoare cu ziua, tineri în putere și dornici să învețe meserie de la un meșter iscusit la de toate, mai ales în lucrul cu lemnul. De fapt, era foarte priceput la toate! Și când își punea mintea, lua casa de jos și până-n toamnă era cu acoperișul pus..
Căsuța mică pe care tata a construit-o la fermă nu era foarte mare, dar destul de încăpătoare pentru noi atunci, când eram încă mici și fără pretenții…
Adevărul e că acolo unde locuia el era cam pustiu atunci pe timpul acela… Casele erau răsfirate de-a lungul Dunării la un kilometru sau doi departe una de cealaltă… Acolo locuiau doar câteva familii fermieri… Cea mai apropiată casă de noi era cea a familiei Țuidea Sebastian și ei crescători de vite, ca și tata… Aveau și ei copii, cam de-o seamă cu noi, prietenele noastre: Margareta, Antonia și Mița, cu care ne jucam în vacanță, de dimineața până seara. Pentru noi, copiii, un kilometru însemna atunci o aruncătură de băț, la cât de voinici și sănătoși eram …”
Ascultând-o cum povestește…cu ochii minții m-am oprit în satul meu de peste Dunăre, Ilganii de Sus, într-o căsuță curată, cu o grădiniță cu flori, unde trăiam la început doar eu și mama, și în imaginația mea, parcă vizualizam un film cu vieți paralele, ale familiei mătușii Marioara și a mea….și o aud parcă de departe…
”În baltă apele creșteau văzând cu ochii, mai ales primăvara când se topeau zăpezile și veneau din susul Dunării, pornind de acolo de unde se vărsau… Cuiburile din baltă erau în pericol, dacă nu se găsea o inimă bună ca să le salveze. Tata iubea toate păsările și le salva de la înec, mutând-le cuibarele pe locuri mai înalte …
Dar pe puii de turturele tata îi iubea mai mult, și urmărea viața lor, chiar de atunci când perechea de turturele își clădise cuibul văzut cum s-au împerecheat, ouat, cum au ieșit ghemotoacele din ou, cum erau hrăniți și cum făceau cu rândul părinții la clocit, cum îi hrăneau, cum îi învățau să zboare. Începuse să-i iubească mult și nu l-a lăsat inima să-i lase acolo, așa că le-a mutat cuibul, cu toți puii, în salcia pletoasă din fundul casei noastre…
Numai că, în salcia aceea era și locul nostru de joacă, acolo ne făceam leagănele și ne dădeam pe rând, bucurându-ne de acest moment, și tot acolo ne retrăgeam când eram supărați și plângeam, ca să nu ne vadă nimeni.. Salcia era pletoasă, cu crengi ce atârnau până jos, era ca o cloșcă, care putea să-i apere pe toți cei care își găseau bucuria și refugiul sub crengile ei pletoase…
Supărarea noastră a venit, atunci când tata îi mutase pe pui din locul vechi, la locul nostru de joacă și nu ne mai lăsa să ne legănăm acolo, ca să nu se sperie puii și să plece. Ba ne-a spus chiar răstit :
–Pădurea este plină de sălcii, vă puteți face leagăne și în altă parte.
Și vorba tatei, atât de directă, m-a supărat și mi-a fost ciudă pe pui, că ne-a luat locul în inima tatei…
Așa că l-am urmărit pe tata, și, într-o dimineață devreme, când ceilalți frați, încă dormeau, am luat puii într-un coș împletit din răchită și i-am dus în baltă, într-un cuib gol. Părinții puilor zburau speriați în jurul lor… Uitându-mă în toate părțile ca să nu mă vadă nimeni, i-am lăsat acolo și am plecat spre casă.( aspri mai eram atunci copiii, mai ales atunci când credeam că cineva ne-a furat dragostea tatălui, fie ei, niște pui micuți de păsări, în cazul nostru)
Ajunsă acasă mă cam rușinam de ce- am făcut și buimacă încă, am luat niște boabe de mei să-i hrănesc. Când am ajuns acolo, părinții lor zburau croncănind de colo-colo iar în cuib rămăseseră doar niște fulgi împrăștiați peste tot, cu ochii în lacrimi am adunat penele în poala rochiei și am alergat până în fundul grădinii noastre, unde am făcut o groapă și am ascuns penele…
Și iar mătușa își amintea că sunt acolo, și revenea în prezent, cu părerile de rău și lămuririle unui adult: -”Mă jur, pe tot ce am mai bun, că atunci, așa am crezut, că tata ținea mai mult la turturele decât la noi, copiii lui.”
”Însă… când l-am văzut pe tata ce trist era, crezând că puii de turturele au crescut și au zburat din cuib… oftând a zis cu glas tare:-”Așa zboară și copiii din cuibul părintesc când cresc mari, ca și puii păsărilor”!.
Și atunci crede-mă, mi-a fost tare rușine de ce-am făcut, încât ca să-mi repar greșeala, dar mai mult ca să mă liniștesc, am mers în grădină acolo unde am îngropat penele puilor, am făcut o cruce din două bețe de stuf, le-am legat cu o sârmă și am pus crucea acolo unde erau îngropate penele. Așa am crezut că mi-am spălat păcatele…”
Urmăream povestea tantei Marioara iar gândurile îmi zburau spre copilăria mea…
În așteptarea pescarilor mai făceam și câte o mijită printre sălcii. Alergam odată cu păsările printre mărăcini, broscuțe, melci, nu ne era teamă de nimic. Eram noi, balta, apa și minunatele zile ale copilăriei. Chiotele noastre de bucurie erau întrerupte doar de ciripitul păsărilor, orăcăitul broaștelor, susurul apei și șuieratul vântului.
Și, într-un târziu se auzea cântecul pescarilor, cu vocile lor puternice, duioase, calde. La ieșirea din baltă, pe canal, pescarii ne dădeau funia, o puneam pe umerele noastre fragile de copii și la îndemnul pescarilor de „Hei rup!”, trăgeam barca, iar ea aluneca încet, pleosc, pleosc , pe ușoarele valuri unduitoare lăsate de forța bărcii.
Și noi, copiii, ne contopeam cu apa, cu vântul, cu liniștea și cu chipul aspru, dar fericit al pescarilor.
În timpul acesta, mătușa Marioara, după ce își mai prindea sufletul cu o gură de apă, își continua povestea…
”Tata aduna ouăle în căciulă și le aducea așa proaspete cum erau în cuibar, de multe ori chiar cu puful pe ele, sau cu noroi, le punea sub cloșcă ca să le clocească, și în trei săptămâni ieșeau la lumină ghemotoace galbene, albe, pestrițe. Și creșteau, tu, ca din apă, curtea era plină de pui, nici nu le mai știam numărul. Se întâmpla câteodată să apară din senin câte o găină cu pui de rață care clocise pe un cuibar a unei rațe.
…..Ei, dar acum îmi vine în minte ceva foarte frumos din copilăria mea, asta se întâmpla într-o vacanță de vară. Într-o seară am plecat prin fundul grădinii noastre ca să aduc văcuțele acasă și am intrat prin stufăriș. Când mă uit mai bine văd un cuibar mare acoperit cu frunze și pene. Mă uit mai bine în cuibar și ce crezi!?!?- în cuib era doar un singur ou alb și foarte mare, cum nu mai văzusem până atunci. M-am uitat în jur și când nu am văzut pe nimeni pe- acolo, l-am pus în poală și tiptil-tiptil am intrat în curte ca să nu mă vadă nimeni și l-am băgat sub o rață care clocea.
Am uitat de rață, dar după ce au început să iasă rățuștele vesele și gălăgioase am văzut că rața încă nu se ridica de pe cuibar. Și într-o dimineață, când nu ne așteptam, a apărut rața cu un pui mare, gri în urma ei. Mi s-a părut urât față de ghemotoacele galbene.. Mama rață și-a luat rățuștele, și în urma lor, puiul gri ca să își facă plimbarea pe canalul de lângă casă. Era un pui de lebădă care creștea pe lângă casa noastră printre păsările din curte. Acolo, la baltă în intensitatea aceea de frumusețe și lumină se întâmplă absolut minuni inundate de bucuria soarelui, a vântului, a apei și a timpului, care părea că stă în loc… O zi din viața noastră de copii parcă era o veșnicie în frumusețea fără margini a ceea ce ne înconjura…”
Și cu ochii minții urmăream amintirile mele.
…Toți prietenii ne așteptau cu nerăbdare să plecam în căutare de ouă de gâște, lișițe și rațe din baltă. Și bucuroși că ne întâlniserăm, am început să scotocim prin cuibare. Ne feream de cuibarele unde clocea pasărea pentru că eram ciupiți, dar acolo unde găseam cuibarul cu ouă ne serveam după poftă.
Nu ne lăsa inima să le luăm pe toate, că prea țipau păsările pe sus, speriate. Și găseam ouă de toate culorile, albe, vernil, gălbui, pestrițe, unele mai mari, altele mai mici, eu însă mă feream de cele pestrițe pentru că bunica îmi spunea că îmi ies pistrui pe față. După ce noi, fetele, ne umpleam poalele rochiilor și băieții buzunarele cu ouă pe alese, ne așezam pe iarbă și le ciocneam ușor, făceam o mică găurică cu un vârf de suligă și le sorbeam așa crude cum erau, ne întreceam între noi care poate să mănânce mai multe, după care ne lingeam pe gură de gustoase ce erau. Și iar joacă, ne ascundeam după sălcii, prindeam libelule, alergam cât ne țineau picioarele pe toată marginea și nici nu ne dădeam seama că se făcea seara și sărind într-un picior, murdari de praf, cu urme de ouă pe gură și pe față, o luam spre casă fericiți!
În acest timp, mătușa Marioara își povestea copilăria….
”În vacanța mare, după ce ne întorceam de pe la școlile unde învățam în oraș, copilăream cu toți în căsuțele de la fermă. Nu ne era greu să ne întâlnim la canal lângă casa noastră, acolo unde se făcuse o bucată mare de reniș la unirea dintre canal și Dunăre. Acolo, apa nu era adâncă și puteam să mergem prin apă o bucată bună, cu apa ajungându-ne până mai sus de genunchi. Cei care nu știau să înoate făceam baie acolo unde era renișul și apa mică, mai ales noi, fetele.
Tata însă, care nu avea timp de pază, ne lăsa în grija fraților mai mari, care erau cu ochii pe noi, ca să nu ni se întâmple ceva rău. Ei se duceau mai la adânc, că doar erau băieți, și din când în când, câte unul din ei se dădea cu capul la fund, fără să-l vedem, ajungea până la noi pe sub apă, ne apuca de picior, și atunci ține-te sperietură și țipete…
Fratele nostru mai mare, Fănel, începuse s-o placă pe Margareta și avea ce-avea cu ea. Se scufunda în apă și înota ca un pește pe sub apă, o apuca de picior și când ea se speria, o lua în brațe ca s-o liniștească. La țipetele ei ieșeam din apă cu cămășile ude și lipite de noi, prin care se vedea totul prin pânza subțire de stambă a cămășii… Țipam și ne stropeam în fugă, ca să ne ferim de băieții care alergau să ne-ajungă și să ne dea cu capul la fund… Iar tata de pe unde era, venea în fuga mare ca să vadă ce a luat foc.Își cam dădea seama despre ce era vorba, dar se făcea că-i ceartă pe băieți…
Eu cred că își amintea de copilăria lui și făcea cu ochiul fraților mei, șugubeți.”
Și mă gândesc la scăldatul nostru pe furiș…chiar dacă părinții ne speriau cu tot felul de povești care mai de care mai înfricoșătoare…
Cică pe fundul Dunării trăia un șarpe-monstru. Din când în când, vara mai ales, ieșea la suprafață, și unde vedea că sunt copii care se scăldau în Dunăre nepăziți de părinți, îi lua cu el în adâncuri și nu se mai întorceau niciodată acasă. Pentru noi, copiii, era o provocare să te scalzi fără voia părinților, însă găsisem soluția. Alegeam pe unul dintre noi care ne păzea de pe mal, timp în care ceilalți ne bălăceam în apă ca niște peștișori, săream, chiuiam și ne cufundam în apă. În momentul când pândarul nostru ales zărea pe Dunăre valurile care se mișcau spre noi, striga: „Șarpeleee!!” noi ieșeam speriați, țipam, ne linișteam și apoi bâldâbâc din nou în apă și ne bălăceam până la altă comandă Șarpele!!
De fapt acest joc ne speria și ne bucura în același timp. Era fructul oprit.
Și cu ochii undeva departe, mătușa Marioara își înșira povestea, amintindu-mi că de fapt eu eram acolo s-o ascult…
”Mă gândesc acum câtă bucurie mai aveam la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august, era timpul când se coceau murele. Pot să spun că mure ca atunci eu nu am mai văzut. Erau mari, dulci și aromate … Ca să culegem mure trebuia să plecăm dimineața pe răcoare ,ne îmbrăcam cu pantaloni și bluze cu mâneci lungi pentru că intram prin lăstăriș și ne zăgrăiam, plecam de-acasă cu picioarele goale spre pădure. Roua care se lăsase de dimineață ne răcorea picioarele și era atât de plăcut și sănătos, simțeam că vorbim cu pământul și cu firul ierbii pe care-l călcam. Aveam o tovărășie foarte frumoasă în drumul nostru, păsărelele ne vorbeau și ele în limba păsărească despre viața lor. Trebuia doar să privești și să asculți ce te învățau…”
Și iar revenea cu picioarele pe pământ, în prezent, pentru fracțiuni de clipă: Mă gândesc acum, la vârsta care-o am, că dacă ești atent la tot ce te-înconjoară, poți să înveți taina lucrurilor nescrise…
”Și tot mirându-ne de ce vedeam și hârjonindu-ne…mai sărind într-un picior, ajungeam în sfârșit în păduricea de lângă baltă … Și acolo mirare !
Cât vedeai cu ochii … o mare de lăstari verzi, răsfirați pe toată întinderea pădurii de sălcii, ca un covor. Nu mă temeam să intru printre vlăstarii de mure, care zici că erau înfrățite cu lianele de la ecuator, mai ales că erau și șerpi prin lăstari. Mie nu îmi era frică de ei, erau șerpi de apă sau de casă, și nu erau veninoși, mai ales că pe șerpii de casă trebuia să-i ocrotim pentru că ei erau spiritul care apăra casa de duhurile rele. Știam că dacă cineva omora șarpele în acea casă se întâmplau tot felul de lucruri necurate. Sora mea mai mică se temea de ei, și cum auzea un foșnet sau un fâsâit, un trosc de la o creangă ruptă, fugea de-i sfârâiau călcâiele … Eu atât așteptam…să-mi rămână mie cele mai bune locuri, mai înspre luminiș, unde murele erau mai coapte si mai mari. Mâncam cât de multe puteam, eram lipicioasă și bucuroasă, zeama îmi curgea pe mâini, față, haine. Eram atât de fericită și bucuroasă, că-mi venea să râd ca proasta…
După ce umpleam coșulețul ieșeam din lianele care aproape mă sufocau, mă încălzisem tare, soarele începuse să-și facă treaba, aproape ardea… zgâriată toată, de zici că tocmai ieșisem dintr-un război al armatei pisicești, dar fericită că am învins.. Ajungeam acasă aproape pe la prânz… Sătulă și atât de obosită încât nu mă gândeam decât să-mi fac amiaza. Lăsam coșul cu mure și mă trânteam obosită așa cum eram, în primul pat care-mi ieșea în cale. De murele adunate avea grijă sora mea care le așeza în castroane peste care punea zahar și se înfruptau toți din munca noastră.. După câteva ore de somn, mă trezeam odihnită și gata să fac alte pocinoage…”
Și în timp ce ce mătușa Mărioara povestea despre murele pe care le culeseseră în pădurea de lăstăriș, mie parcă îmi lasa gura apă de pofta murelor din copilăria mea și… treceam prin minte amintirile la un alt cules de mure, în care, eu și prietenii mei, eram norocoșii murelor din coș…
Bucuria noastră, a copiilor, era mai ales pe timpul vacanței, când de dimineață și până seara încingeam joaca alergând cu picioarele goale prin stufărișul din marginea bălții, mărăcinii și vrejurile murelor care ne înțepau, însă nouă nu ne păsa, la cât de mult doream să strângem cât mai multe mure, în coșulețul pe care îl aveam atârnat de după gât. Murele cele mai mari le băgam direct în gură. Erau brumării, negre și dulci- acrișoare. Zeama lor se scurgea pe haine, pe față, pe picioarele goale, eram lipicioși pe mâini, pe față și lingeam cu limba urmele dulci lăsate pe fața noastră.

După ce ne făceam burta plină, de puteam să omorâm un purice pe ea, ieșeam din încrengătura de vlăstari de mure, unde ne încinseserăm, și ne așezam să ne odihnim pe un butuc de salcie doborât de vânturile iernii sau de timpurile care trecuseră peste el. Acum, ajuns la bătrânețe, era loc de popas pentru niște zgâtii ca noi.
Începeam să ne ciondănim între noi, mai mult în joacă, care a strâns mai multe mure în coș. Nu ne păsa de picioarele zgâriate, de crengile vlăstarilor de mure și nici de mărăcinii înfloriți, atât de frumoși. Ne lăsam coșurile ascunse între sălcii și porneam în căutare de ouă. Era cazul să mâncăm ceva mai serios, prea ne îndulcisem cu murele, de ne lua cu leșin de la lingurică.
”Hei, draga mea, dar ce să mai spun de sărbătorile de-atunci?” – mă trezea din visare mătușa Marioara:
”Erau tare frumoase…Se simțea emoția și bucuria în tot… Iarna, Crăciunul îl sărbătoream în Tulcea, pe strada Urzicii în cartierul de case spre zăgan, dacă vedeai ce casă mare și semeață aveam.
Noi copiii abia așteptam sărbătorile, dar mai ales Crăciunul . De ce crezi că eram așa nerăbdători? Ca să mergem la colindă, cu bună dimineața…Atunci nu aveam brazi împodobiți în casă, cu cadouri sub el… Noi așteptam să ne pună lumea în trăistuțe colăcei, covrigi, mere și foarte rar, mai primeam câte un bănuț de care ne bucuram cel mai mult, bănuții îi primeam mai ales, de la rude: bunici, nași, unchi, mătuși.
În casa noastră, tata era cel care ne punea să spunem colinda, întâi la noi ca să vadă dacă o știm, ca să nu cumva să ne încurcăm la casele pe unde mergeam. Ne asculta în pragul casei și după ce terminam, ne împărțeau darurile. Întotdeauna, tata ne dădea 10 lei la fiecare, ca să fie saftea pentru banii care-i primeam de la casele pe unde colindam, iar mama ne împărțea un măr, un colăcel și la fiecare câte o pereche de ciorapi groși din lână…
Pentru sărbătoarea de Crăciun pregătirile începeau din timp, mai întâi cu curățenia! Casa trebuia să fie lună, aici noi, fetele, aveam cel mai mult de lucru. Se văruia bucătăria ca să miroasă a proaspăt, atunci când ne veneau oaspeții și colindătorii. Noi, fetele, scuturam preșurile, surorile mai mari spălau mileele, le apretau, le călcau și le așezau pe dulapuri, fiecare avea ceva de făcut. Treaba mea, spunea mătușa Marioara, era să șterg sticlele de lampă și felinarele, să strălucească și să lumineze când ne veneau colindătorii. Pregătirile le începea și tata, cu o săptămână înainte de Crăciun aducea întotdeauna la Tulcea produse de la baltă, din care mama să prepare mâncare pentru sărbătorile de iarnă. Îmi amintesc că aducea un porc îngrășat bine, mai aducea o pereche de gâște și cu toate că venea cu un ditamai porcul, aducea și gâștele ca să nu cumva să nu ne ajungă. La masa de Crăciun ne adunam destui: părinții, bunicii, finii și noi cei șase copii.
Și atunci te puteai aștepta cu oricine în casă, ba vecinul din spatele casei sau un prieten din copilărie a tatei sau pur și simplu o cunoștință a bunicului, a mătușilor, a vecinilor. Casa era deschisă pentru toți oamenii buni. Mama se apuca din vreme de cocături, și făcea mama niște cozonaci gustoși și crescuți de te lingeai pe degete, nu alta… Tot în săptămâna dinaintea Crăciunului mama începea să pregătească răcitura, cârnații, caltaboșii, cavarmaua, toba, jumările, untura, slănina afumată, pâinea și colacii de împărțit prin vecini și pentru colindători…
Și după ce trecea Ajunul, cu Bună dimineața și Colindele, în prima zi de Crăciun toată familia se întâlnea la noi, mai ales după ce bunica îmbătrânise iar tata se pregătea să plece din nou în baltă, acolo de unde nu putea să lipsească prea mult. Ferma cerea muncă, chiar dacă era sărbătoare. A treia zi, de sfântul Ștefan, mama o invita la noi, pe baba Ana ,cea care a moșit-o la nașterea noastră… Pregătea dinainte un colac mare pe care-l punea pe un peșchir și il dăruia mătușii… Noi spăsiți și respectoși treceam pe rând să-i pupăm mâna în ordinea cum am venit pe lume….

După ce termina treaba bunica Ana ne mângâia cu mâna pe creștet și ne trăgea un scuipat (ptiu în frunte)ca să nu ne fie de deochi, ne așezam la măsuța mică și joasă, care era alături de masa mare unde se așezau invitatele mamei, baba Ana, bunica ,câteva vecine și prietenele mai apropiate… După ce serveau mâncărurile tradiționale de Crăciun, se cinsteau cu un păhăruț de vin, adus de tata de la ferma din baltă, mama aducea și dulceața de caise, specialitatea casei… Și o servea în niște farfuriuțe mici, cu modele, din cel mai bun porțelan, alături un pahar cu apă servit tot așa. în cele mai deosebite pahare, primite de la bunica la nunta lor, scoase cu o zi înainte din vitrina în care mama le ținea la loc de cinste. Noi, copiii abia așteptam acest moment servirea dulceții… În ziua aceea cu musafiri în casă ne servea și pe noi cu o porție destul de mare în niște farfuriuțe mai de zi, ne bucuram că erau mai încăpătoare decât ale oaspeților și încăpea mai multă dulceață.”
O ascultam pe mătușa Marioara cu câtă emoție povestea despre Crăciunul din copilăria ei, m-a prins și pe mine fiorul cu trăirile de-atunci și am început să mă gândesc la Crăciunurile din casa noastră.
.. .Așteptam cu nerăbdare să vină dimineața, după ce toată noaptea mă întorceam de pe o parte pe alta, și în minte îmi făceam fel de fel de scenarii. Oare ce primesc? Se bucură cutare vecină dacă merg la colindat? Dar oare cine mai merge din mahala? Dacă mi-o ia înainte? Mă trezeam de dimineață, ca să fiu prima care anunță oamenii dragi că este ”„Moș Ajun” și astfel nimeni nu-mi strica bucuria: nici gerul, nici nămeții de zăpadă, doar că mă cam speriau câinii care mă lătrau prin curțile pe unde intram, deși știam că într-o astfel de zi erau legați. Până la urmă, mă gândeam eu, ca să-mi fac curaj își făceau și ei datoria.
Prima casă pe care o colindam era a noastră! Mama, de fapt, voia să vadă dacă știm colindul, ca să nu ne facem de râs pe la alte case și, după ce mă asculta, îmi punea în traistă primul colăcel și măr, ca să am spor la adunat și întotdeauna îmi mai dăruia o căciulă, un fular, o pereche de mănuși împletite din lână colorată. O vedeam că în perioada postului, după ce își termina treburile prin curte, deșira ilice vechi, căciuli, flanele, pe care le făcea gheme pe culori și când ne împletea câte ceva, le asorta în culori și modele numai de ea știute, după cum credea că ni se potrivește la fiecare. În perioada de iarnă, dar mai ales în apropierea Crăciunului, ne cocea multe dulciuri, minciunele, pișcoturi, plăcintă, colăcei… Vedeam că mama, încă din toamnă pregătea, pentru zilele de colindă, stafide. Punea la uscat în podul casei struguri negri și albi aromați pe care-i înfășura în hârtie și pe care-i lega de grindă și-i lăsa la uscat. Învelea în ziare gutuile așa cum le desprindea de pe creangă chiar cu puful pe ele și în săptămâna colindelor le aducea din pod și le punea la fereastră. Mirosul de gutuie care ne amintea de toamnă, gerul iernii, mirosul de copt în casă, graba cu care mama își termina treburile prin bucătărie, vizita unei vecine să ceară ceva de care a uitat să cumpere de la magazin și printre altele, în treacăt, spunându-i mamei că vecinei nu i-au ieșit colacii sunt tot atâtea amintiri care îmi bucură sufletul! Noi, copiii, abia așteptam să vină mai repede ziua când mergem la colindă. Tata, și el cu treburile pe-afară, tăia lemnele de foc, dădea mâncare la văcuțe sau era invitat la gard de un vecin la o țuică fiartă, aducându-și aminte de Crăciunurile de altădată.
Iar eu îi dădeam ultimele lecții surioarei mele mai mici, căreia nu-i intrau în cap cu niciun chip, ultimele rânduri de la Bună dimineața, dar trecea în schimb repede la ultima frază de la colind, pe care o spunea cu ochii sclipindu-i de bucurie: „Ne dați ori nu ne dați, pâine cu cârnați!” și „Scoateți punga și dați bani!”
Erau și atunci oameni mai săraci în sat, dar mama ne spunea: „Să nu cumva, mamă, să nu vă duceți și pe la ei, chiar dacă nu are ce să vă dea, că trebuie și ei să se bucure într-o zi atât de sfântă, că și așa sunt bătuți de Dumnezeu!” Întotdeauna Crăciunul este sărbătoarea iubirii, a mângâierii, a împlinirii, a liniștii, dar mie îmi plăcea, parcă mai mult Crăciunul atunci cu bucuriile lui simple, dar care te purtau pe nori de puf până la Cer, unde puteai să-l vezi chiar pe pruncul Iisus în brațele Fecioarei Maria, cum ne povestea mama
Mă uitam mirată la mătușa Marioara cum povestea…parcă nu mai era naratoarea ci copila de-atunci care-și trăia bucuria.. și iar mă conectam la copilăria ei…
”…cei care au viețuit pe malul Dunării mai departe de oraș și mai izolați, au trăit cam la fel..”
Gândindu-mă la tot ce mi-a povestit mătușa Marioara, încerc să readuc în prim-plan, prin scris, traiul de-atunci, simplu, prea simplu chiar și pentru mine, dar care te deconectează puțin de la viața trepidantă de acum, și cred că, citind viața altora din alte timpuri, este ca o minivacanță pe care o luăm din când în când spre binele nostru… și poate chiar se inspiră cineva și mai învață cum ”să-și tragă sufletul din viața palpitantă și robotică din ziua de astăzi…
Poate reușesc sau nu, dar e bine că s-a încercat. Căci nu se știe niciodată cum ” se întoarce roata și de unde bate vântul„!
Și nu-i așa, toți copiii și chiar oamenii din toate locurile și toate vremurile au avut colțul lor de rai, fie: într-o căsuță mică, cort, cabană, barcă, porumbar, podul casei, polog, brațele bunicii sau lângă cei dragi, trăindu-și bucuriile, împăcați și fericiți cu ce le-a fost hărăzit de Sus.