Cu drag îmi amintesc de voi!

Cu drag îmi amintesc de voi!

Pe doamna profesoară Galbur am admirat-o de când eram în liceu.

O vedeam mai întotdeauna pe holurile liceului… Elegantă, distinsă, impunătoare, strălucitoare și cu un zâmbet cald pe care îl trimitea fiecăruia cu multă sinceritate. Nu a fost profesoara anului nostru de educatoare și pentru asta le priveam cumva invidioasă pe colegele învățătoare de la A, benefeciare în totalitate de profesoara de limbă română, diriginta, prietena și mama de la școală.

Trec peste mulți ani și parcă mă văd cu fetița noastră, Oana, grăbindu-mă să prind un loc pe o bancă din Piața Nouă, (mai mereu aceeași bancă)… Trebuia să te grăbești ca să găsești un loc liber pe bancă lângă minunata, înțeleapta și sfătoasa profesoară.

Venea pe seară în Piață, întotdeauna însoțită de Bobi, băiatul dumneaei, atunci destul de mare, poate 10-11 ani. Oana, fiica noastră, avea cam un an. Eram în perioada când aveam nevoie de sfaturi, o mamă tânără care nu le știa pe toate. Luam la mine chiar și un carnețel ca să notez rețetele pe care mi le dădea gratis doamna despre bolile copilăriei, despre mâncăruri ușoare și sănătoase pentru copii, și alte sfaturi pe care eu, dar și celelalte tinere de pe bancă, ni le însușeam ca dintr-o carte. Imediat ce ajungeam acolo, în jurul nostru se adunau destule mămici cu copiii lângă ele ca să asculte sfaturile date de „doamna”, cum îi spuneam. Ca să fiu sinceră, se adunau acolo în parc pentru doamna, care, cu multă răbdare și în felul ei vesel ne învăța ce știa sau ce se ivea atunci. Avea pentru fiecare un sfat și un gând bun.

Cu dumneaei vorbeam despre toate: cum îmi merge, ce tratamente naturiste îi dau Oanei pentru imunitate… Schimbam între noi rețetele, eu cele pe care le știam de la bunica și d-na îmi dădea altele, ardelenești, pe care le știa, după felul cum se uita la tine sau cum le prezenta, puteai să fii sigură că este leacul care tocmai îți trebuie.

Îmi dădea și rețete de mâncare, altele decât cele pe care le știam de-acasă, iar pe unele le făceam chiar în fiecare săptămână. Am învățat de la dumneaei cum să fac ciulamaua de pui, mâncărică cu gutui, și acum mă amuz când mă gândesc că aproape în fiecare sâmbătă făceam, după rețeta doamnei, ciulamaua de pui. Îmi plăcea mult și se făcea și ușor. Însă, într-o zi, soțul m-a luat mai pe departe și mi-a spus să mai schimbăm puțin meniul cu altă mâncare, sarmale cu varză spre exemplu.

Am să trec iar peste mulți ani, atunci când ne-am întâlnit întâmplâtor la același cabinet dentar.

A stat cumințică cât era pe scaunul dentistului, dar se vedea după ochi că se bucura că mă vede și cum a terminat cu dentistul, a început cu întrebările în felul dumneaei: „Ce faci? …Aia mică cred că este mare!”

Nu ne mai săturam de vorbă, dar între timp mi-a venit rândul la dentist și ne-am salutat bucuroase că ne-am întâlnit și a plecat spre casă.

Când am ieșit și eu de la cabinet, ușurată că următoarea ședință o aveam abia peste o săptămână, am plecat agale prin orașul cald cu adieri de miros crud de iarbă și flori. Era primăvară! Îmi clăteam ochii cu explozia de culori și mă bucuram de vânticelul care amesteca mirosurile de flori, de iarbă, de pământ reavăn, de adierea călduță care mă mângaia ca un fior. Mă uitam și pe la vitinele magazinelor să văd ce modele noi de rochii, bluze, eșarfe sunt la modă în primăvara aceea și m-am oprit curioasă, să văd ce mai e nou la magazinul Select, de unde întotdeauna îmi găseam ceva după gustul meu.

În magazin se auzeau râsete și pentru atunci era tocmai ce-mi trebuia! Pe o canapea stătea doamna profesoară Galbur Annemarie, care le întreținea în felul dumneaei cu glume pe vânzătoarele de serviciu și clientele din magazin. Mă gândesc acum că erau câteva din multele eleve.

Cum m-a văzut a început: „Uite, a venit și Dumbrăvița!”, așa îmi spunea. Am intrat și eu în atmosfera veselă, însă îmi mai aruncam și un ochi pe la rochii, dar mi-a văzut privirea și s-a ridicat de pe canapea a luat o rochie în mână, și-a mijit ochii uitându-se și la rochie și la mine și mi-a spus: „Uite, rochia asta cu buline în toate culorile ți-ar sta foarte bine! Îmbracă-te cu ea. Hai, probeaz-o!”

Amuzată, m-am uitat în portofel ca să văd dacă am bani îndeajuns și ca o școlăriță am intrat în cabina de probă, am îmbrăcat rochia și am ieșit afară din cabină ca să vadă cum îmi stă. Se făcuse în jurul dumneaei o adevărată galerie și a început să mă privească admirativ: „Întoarce-te să te văd. Ce bine îți stă și ce frumoasă este! Ce mai, îți vine ca turnată. Bravo! Hai cumpăr-o, ce mai stai?” și ca să mă convingă a spus:

„Cred că nu ai o rochie mai frumoasă în dulapul tău și uite câte culori are, poți s-o asortezi cu orice geantă și sandale.”

Mă învârtea în toate părțile, pipăia materialul din care era făcută rochia: „Uite ce fin este și nici nu se calcă”

Nu puteam s-o mai refuz, m-a făcut să cred că este rochia perfectă. Și am cumpărat-o!

Toată vara aceea, ca un făcut, m-am întâlnit de trei ori cu doamna profesoară și de fiecare dată eram îmbrăcată cu aceeași rochie și parcă mă jenam. Ce-o să zică doamna, mă gândeam. O să creadă că nu am altă rochie! Ultima dată am zărit-o mai departe de mine, ne-am salutat și mi-a făcut un semn cu mâna în felul dumneaei: „Vezi, ce bine că ai cumpărat-o!”

Și de fiecare dată când mă grăbesc să plec undeva repede și nu-mi trebuie o rochie pretențioasă și pe care nu trebuie s-o calc, mă duc la sigur în dresing și îmi iau rochia aleasă de doamna profesoară și căreia, fiica noastră, amuzându-se, i-a dat numele de „rochia care te scoate din toate”.

Și acum când trec prin piață, mă uit întotdeauna la banca unde mă întâlneam serile cu draga mea profesoară și sfătuitoare. Vreau s-o am în amintire așa cum o știam: veselă, fericită și întotdeauna cu o vorbă bună pe care o împărțea cu dărnicie la fiecare!

Și așa o să-mi amintesc întotdeauna de minunata doamnă profesoară!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.