VECINII NOȘTRI!
Baba Vasilina și moș Anton erau vecinii noștri
și trăiau într-o căsuță micuță, dar curată. În fața casei aveau o
grădiniță bine îngrijită, plină cu flori din primăvară până în
toamnă. Pe gardul de la drum erau cățărate niște flori roșii, cu
cupele ca niște pâlnii care te îndemnau să-ți oprești puțin ochii pe
acea căsuță mică cu acoperiș din stuf și pereții văruiți în albastru-sineliu.
Cine trecea pe-acolo nu credea că în căsuța aceea mică
trăiau în armonie doi oameni care se apropiau binișor de bătrânețe. Casa lor era mai la deal de casa noastră. Aveau doi băieți
căsătoriți chiar lângă casa lor, pe nea Ion și nea Chirilă, dar
baba Vasilina nu știu din ce cauză era mai apropiată de mama
și asta trezea oarece ciudă între mama și nurorile bătrânei.
Doar fiica mătușii, tanti Vasilina ”Siutca”, cum i se spunea
când nu era de față (mai mult ca sigur asta i se trăgea de la faptul că era foarte grasă), venea în vizită, ca și mama ei, la noi.
Mie mi-a plăcut foarte mult de mătușa Vasilina sau baba
Piovarca cum i se mai spunea. când nu era de față. Mi se părea că semăna cu băbica Matroana, tot așa negruță și zgârcită la vorbă, iar moș Anton
zici că era leit Ghedu, blând, liniștit și cu ochii albaștri.
Baba Vasilina își făcuse un obicei ca atunci când pregătea ceva de mâncare, mai ales plăcinte, să vină la noi ca să ne
împartă câteodată de sănătate, altădată pentru morți. Dar întotdeauna găsea un motiv să ne treacă pragul casei, chiar fără
motiv își făcea drum la noi ca să stea de vorbă cu mama.
Îi plăcea casa noastră că era curată, și mătușii îi plăcea
curățenia.
Mi-o amintesc cum scotea din buzunarul șorțului mici
bucăți de zahăr cubic, pentru mine și surorile mele mai mici, pe
care ni le dăruia cu bucurie.
Pentru mine avea ceva special, mă iubea! Mi-am dat
seama de asta după cum mă privea, și întotdeauna mie îmi
dăruia trei bucăți de zahăr cubic, față de surorile mele care
primeau doar una. Chiar și atunci când ajungeam la colindă sau
cu Bună dimineața, pe lângă covrigi, nuci, mere, gutui pe care
mi le punea în traistă, pentru mine avea și o pereche de ciorapi
de lână împletiți chiar de ea din toate culorile.
Dar ce mă uimea cel mai mult era că în fiecare an, de
Moșii de Vară, când se împărțeau farfurii, căni, linguri pentru
morți, mătușa venea cu împărțeală la noi,iar pomana mi-o
dădea mie, și îmi plăcea tare mult ce îmi aducea. De fiecare
dată împărțea două străchini din lut cu modele, două linguri de
lemn și o vază de lut în care punea flori din cele care erau cățărate pe gardul de la drum. Străchinile erau pline cu orez cu
lapte peste care presărase scorțișoară, cel mai bun pe care-l
mâncasem vreodată. Pe lângă acestea, într-un coș de papură
împletit, aducea o cloșcă cu puii lângă ea. Împărțea pentru tatăl
și mama ei morți de mult. Nu știu de ce mă alesese pe mine,
dar ce pot să vă spun este că eram tare fericită de alegerea ei.
Când îmi dădea de pomană lua în mână ce îmi dăruia și spunea:
„Primește de sufletul părinților mei” și le spunea numele, iar
eu îi răspundeam „bogdaproste” și luam din mâna mătușii pomana și fericită mă gândeam ce daruri frumoase am primit!
Nu lăsam pe nimeni să mănânce din farfuriile mele și nici
să bea din cana mea, nici lingurile din lemn cu modele florale,
iar vaza o dusesem în camera mea și toată vara puneam în ea
flori din grădina noastră. De puii de la cloșcă tot eu eram cea
care aveam grijă: le amestecam mălai cu apă și le dădeam să
mănânce în vase pe care le spălam înainte, din grădină le adunam iarbă grasă și știr și aveam grijă să nu vină și alte cloști din
curte ca să se amestece puii. Când creșteau mai mari și mama
începea să taie câte un pui la mâncare, o întrebam dacă nu este
unul din puii mei și, după ce eram asigurată că nu, mâncam cu
poftă mâncarea pregătită de mama, iar ca să spun drept, tare
mult îmi plăcea tocănița de vară din puii tineri, abia ridicați.
Dar într-o primăvară, așa pe neașteptate, am auzit că a
murit moș Anton. Și vestea despre moartea lui a venit simplu și
a trecut ușor așa cum a trăit. Însă după înmormântare, mătușa
Vasilina rămăsese tristă și a rugat-o pe mama să mă lase să
dorm cu ea până îi mai trece frica de singurătate. Și în fiecare
seară mergeam să dorm acasă la mătușa.
Camera în care dormeau ei ținea loc și de cameră de
somn și de cameră de masă: erau două paturi, o masă, două
scaune și o plită cu cuptor, pe care gătea mâncare și la cuptor
băga o pâine sau o tavă cu plăcinte. Paturile erau acoperite cu
două pături, iar pe marginea patului atârnau cearceafuri albe,
brodate, care foșneau de scrobite și curate ce erau.
După ce murise moș Anton, baba Vasilina era foarte tăcută, dar după ochii ei cu privirea blândă îmi dădeam seama că
era foarte bună la suflet. Nu prea vorbea mult, ce-i drept mi-ar
fi plăcut să-mi povestească din copilăria și tinerețea ei, ca și
mătușile mele, dar ea tăcea, doar ochii ei îmi spuneau ce bogată
era în sentimente și trăiri.
Poate suferea după moș Anton sau era supărată pe ai ei
care nu prea o vizitau. Nu știu, pentru că nu am stat prea mult
să mă gândesc la asta. Ce îmi plăcea foarte mult era că în fiecare seară trebuia să mănânc cu ea.
Singură nu avea poftă de mâncare. Stăteam la masă și
acasă, dar mama îmi spunea să nu o refuz „că două mâncăruri
nu strică niciodată”.
Mâncam cu poftă pentru că baba Vasilina gătea o mâncare foarte gustoasă. După ce mâncam, turna cu o cană apă într-un lighean albastru să mă spăl pe mâini și pe față și ne pregăteam de culcare. Bătrâna mai zăbovea puțin prin casă și eu, de sub cearceaful cu care eram învelită, o priveam curioasă cum se pregătea pentru noapte. Își punea o cămașă de noapte albă, cusută la poale și la mâneci cu modele cu linii și flori, se spăla pe
mâini și pe față în același lighean albastru, își pieptăna părul
lung și încărunțit și îl aduna într-un coc la spate pe care îl ascundea sub o broboadă albă, la fel ca și cămașa.
Apoi se închina la icoana Maicii Domnului pe care o
avea așezată pe un prosop țesut din fire de in pe peretele dinspre răsărit al camerei. Printre șoaptele rugăciunii am înțeles că se ruga
ca sufletul lui moș Anton să fie așezat printre îngeri, pentru
copiii și nepoții ei, să fie sănătoși, apoi dădea lampa mai mică,
semn că se culca și ea, iar eu cum puneam capul jos adormeam
buștean.
Nu știu ce făcea mătușa până dimineață sau ce ajutor îi dădeam eu care toată noaptea nici măcar nu mă întorceam pe cealaltă parte. Știu doar că atunci când mă trezeam, baba era de mult în curte, la găini, la porci și la văcuța de la care mulgea lapte pentru ea și pentru mine.
Eu îmi luam rămas bun de la ea și mergeam bucuroasă acasă la
surorile mele, care mă așteptau nerăbdătoare.
Am dormit cu baba Vasilina cam toată primăvara și vara.
Începusem să atrag invidii din partea nurorilor și nepoților, dar mai ales din partea lui Mitică, colegul meu de
clasă, care îmi purta sâmbetele. Și folosea orice prilej când
eram singuri să mă amenințe, ba chiar să mă tragă de cozi și
fără nerușinare să spună că asta nu este nimic față de ce o să
pățesc dacă mă mai duc să dorm la bunica lui.
La început mi-a fost rușine să-i spun mamei cele întâmplate, dar într-o zi, după o păruială care m-a făcut să mă
gândesc că nu merită acest chin pentru nicio bătrână, i-am spus
mamei despre amenințările pe care le primeam de la Mitică, ba
chiar și de bătăile pe care le luam nevinovată.
Mama i-a spus mătușii că nu mai pot să merg la ea pentru
că cele mai mici îmi duc dorul și am început să dorm acasă cu
ai mei. Mi se făcuse dor de casa noastră și de surorile mele și
mai ales de hârjoneala dintre noi înainte de somn. La mătușa
era prea multă liniște.
Și Mitică mă lăsase în pace, începuse să doarmă el cu bunica lui…
Eu însă mă feream întotdeauna din calea lui, chiar dacă el
încerca o împăcare…
Însă bucuriile cu împărțitul pomenii la Moșii de Vară, mătușa
mi le lăsase mie!