ZBORUL, BUCURIA INIMII SPRE MAI SUS

O sărbătoare mult așteptată cu bucurie este Hramul satului, prăznuită cu mic, cu mare în ziua de opt noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

În acea zi mergeam cu toții la biserică, unde părintele făcea o rugăciune pentru sănătatea și bunăstarea oamenilor celor care poartă numele Sfinților, dar și o slujbă de pomenire a celor duși dintre noi spre cele veșnice.

Când era hramul, satul parcă era un orășel. Oamenii erau veseli și își așteptau familia, prietenii și rudele din alte localități să vină la masă sau în vizită. La Deal, cum se spune, pe lângă biserică, se făcea hora. Cânta un taraf special de muzicanți din sat. Printre ei era și unchiul Tică. Pe el nu îl întrecea nimeni la cântatul din fluier, muzicuță, solz de pește și acordeon. Pentru noi, copiii, se aduceau leagăne, călușei, comedianți pe picioroange, vată de zahăr, halviță, susan și alte bunătăți. Pregătirile se făceau cu câteva zile înainte, pentru că nu este ușor să organizezi o petrecere pentru atâta lume.

De obicei, ca la mai toate sărbătorile importante, de hram, toată familia, mătuși, unchi, nepoți și oaspeții din alte sate ne întâlneam la bunica.

Hramul despre care vreau să vă povestesc acum se întâmpla în anul când tocmai terminasem de construit casa nouă și tare mult ne-am fi dorit și noi să ne intre oaspeți în casă, așa că am rămas acasă așteptând emoționați primii musafiri să ne treacă pragul în casa nouă.

Era o zi de toamnă frumoasă și călduroasă încă. În aer se simțea mirosul de gutui parfumate, în grădină alegeai ultimile roșii, gogoșarii dolofani așteptau să fie adunați, bostanii albi și portocalii erau lăsați ca să-i prindă bruma, iar în bolta de viță de vie mai atârnau ultimii struguri brumării. Casa arăta luminoasă și primitoare. Totul era pregătit: vinul stat din fiert care încă mai pișca la limbă, mâncăruri dintre cele mai gustoase: ardeii umpluți, friptura din puișorii tineri din vară, peștele marinat în sos acrișor, plăcinte din toate felurile, brânză, mere, gutui… și mama se tot învârtea pe lângă masă să mai așeze câte ceva în așteptarea musafirilor.

Eu și tata mai ciuguleam în trecere câte ceva, doar, doar ne linișteam foamea. În nerăbdarea așteptării, pe drumul dinspre pădure începură a se auzi tropote și clinchete de la căluții care erau gătiți de sărbătoare cu panglici roșii împletite în coamă și cu clopoței la gât. Cunoșteam aceste tropăituri. Erau ale cailor bunicului Iftim, Ghedu – cum îi spuneam noi, nepoții, care după ce a murit tata, iar eu rămăsesem doar cu mama în casa cea veche, venea cu căruța să ne aducă întotdeauna alimente și lemne pentru iarnă. Acum însă parcă era mai altfel. Am ieșit din casă. Tropăitul și veselia se auzeau aproape de casa noastră. Erau două căruțe pline cu familia din partea tatălui meu, bunicul Iftim și bunica Matroana, frații, cumnatele, nepoții și nepoatele tatălui. Fericiți și emoționați, ne-am primit oaspeții.

Din căruțele pline au început să ne împartă darurile pentru casă nouă: crătiți, farfurii, pături, alimente, și pentru mine, un legănuț cu scaun lucrat chiar de Ghedu Iftim. Nu m-a lăsat să aștept și mi l-a legat chiar atunci, în grădină, de o salcie pletoasă.

Ne-am așezat la masă în curte. Încă nu aveam destule mese și scaune pentru toți, dar butuci în pădure erau câți vrei, așa că am așezat pe doi butuci o scândură mai lată pe care mama a așternut niște țoale noi, și gata, aveam toți loc la masă. Chiar dacă eram puțin înghesuiți, importante erau întâlnirea noastră, bucuria care se citea pe fețele tuturor, atmosfera, buca-tele și vremea frumoasă cu mirosuri de toamnă.

Și parcă au fost gând în gând cu noi, bunicii din partea mamei cu oaspeții lor au trecut cu toții Dunărea la familia tânără, aduși cu barca de Moș Cartoafă… și ne-am strâns puțin unul lângă altul și am încăput toți la masă.

Invitat a fost și nea barcagiul să guste din bucatele și vinul nostru. Dispoziția creștea, și după ciocnitul cu un păhărel în cinstea musafirilor, a noii case, ne dădeau și nouă, copiilor, să gustăm din vinuțul care încă mai fâsâia încetișor în pahar, „că doar e sângele Domnului”, după cum spunea bunica… „e bine să guste și copiii puțin pentru că îi ajută să fie mai puternici și fericiți”. Veselia și buna dispoziție cerea și muzică. Fluierul de la brâul lui Moș Cartoafă era tocmai bun.

Spre seară cu toții am trecut Dunărea pe partea cealaltă, la horă. Acolo, la Deal, era locul unde se țineau horele, pe locul liber între biserică și școală. Tot acolo s-au așezat leagănele și tarabele cu vată de zahăr. Comedianții pe picioroange se amestecau în mulțime cu glume potrivite pentru oameni de ispravă, iar eu mă țineam de mâna mamei, speriată de clovnii înalți, cu nas roșu. Nu cumva erau fantomele despre care tot auzeam în poveștile spuse de bunica?

Bucuria petrecerii fiecare o simțea în felul său. Bătrânii își aminteau de tinerețile lor. Bunicile și ele se uitau cu plăcere la tinerii prinși în horă. Mai vorbeau despre fetele de măritat, cum sunt îmbrăcate și ce zestre au, care este mai frumoasă și cu cine vorbește. Tinerii și tinerele își aruncau ocheade. Noi, copiii, abia așteptam să ne cumpere părinții o vată de zahăr sau halviță și să ne dăm în leagăne.

Pentru că era puhoi de lume și nu prea vedeam tot, Ghedu m-a luat pe umerii lui. De-acolo, de sus, am putut să văd că oamenii cu nasul roșu erau ca și noi.

Eram fericită între ai mei. Sătucul era acum un mic orășel. Târziu, în noapte, ne-am întors spre casă. Îmi amintesc și acum lumina lunii, apa, bunicii, mama, tata, eu și verișorii mei, barcagiul care ne ducea ușor spre casa noastră nouă …parcă pluteam într-o lume de vis.

Ajunși acasă, mama a așternut pe jos pături, plăpumi, preșuri și ne-am așezat unul lângă altul. Aveam doar două paturi, în care s-au culcat bunicii și unchiul Haralambie, unchiul meu, proaspăt căsătorit cu tanti Geta.

De unde până atunci dormeam singură, acum aveam o gramadă de frați și surioare: verișorii mei. Ne-am hârjonit până târziu. Ba că unul are loc mai mult și altul mai puțin, ba că ar vrea să doarmă lângă mama lui, însă Moș Ene a venit pe la genele noastre.

În visul meu eram cu ai mei, bunicii, părinții, unchii, mătușile, verișorii, era și barcagiul cu barca. Vedeam sătucul meu în sărbătoare, parcă într-o lume fermecată, dar care mi se părea aievea. …Și nu degeaba sărbătorii satului i se mai spunea și Zbor. Cred că era bucuria inimii spre mai sus …către armonie, speranță și credință!

Cu drag… din copilăria mea!