Cum omul sfințește locul!
PAȘTELE ĂSTA ȚI-A TRECUT RÂNDUL CU MĂGĂRUȘUL!
Zilele acestea am fost acasă și mama ne-a povestit în felul ei poznaș, această amintire din tinerețea ei…
Se întâmpla aproape de Paște și atunci, ca și acum, era obiceiul să se poarte haine noi, altfel erai călcat de Măgăruș. Când eram copii, a început mama să povestească, ne cumpărau părinții cadouri fără să știm, însă când mai creșteam multe ni le făceam singuri. Țeseam toată iarna pânză de borangic cu un fir în spată, o pânză rară din care ne coseam rochii, fuste, iar pentru bărbații din casă pantaloni și cămăși. Trebuia neapărat să ne punem pe dedesubt jupă altfel, spunea mama râzând, „ce-i în zare era de vânzare” și ne-a povestit o întâmplare cu haz despre unchiul Manole.
Unchiul era atunci flăcău și a ieșit la horă cu o pereche de pantaloni cusuți de bunica din pânză de in,dar încă neterminați. Mai trebuia să li se pună doar căptușeala. Unchiul a văzut pantalonii noi și știind că sunt ai lui i-a îmbrăcat și a plecat în sat fericit să se întâlnească cu fata cu care era în vorbă.
Hora se ținea duminica după slujba de la biserică, însă în zilele de post pe locul unde se ținea hora se jucau Borșul și Lumânărica de tinerii din sat.
Manole, fericit că avea pantaloni noi, mergea țanțoș și bucuros că-l considera lumea, dar fetele își dădeau coate râzând pe înfundate că i se vedea tot prin pantalonii din pânza rară necăptușită.
Totuși, încălțămintea trebuia să o cumpărăm de la magazin și nu de la noi în sat, trebuia să plecam la Tulcea.
Atunci vaporul circula doar o dată pe zi și de-abia a doua zi aveam cursă înapoi spre casă. Ne-am vorbit între noi mai multe fete să plecăm la Tulcea, să ne cumpărăm câte ceva. Se apropia Paștele.
Eu îmi doream tare mult o pereche de opincuțe care erau atunci la modă. Bani aveam strânși din ceea ce mai câștigam pe treburile pe care le făceam pe la vecine, ba împleteam câte o flanelă cu model sau ajutam la alte treburi pe prietenele mamei, cumnatele și nașele mai bătrâne.
În dimineața hotărâtă, ne-am adunat la ponton și am plecat la Tulcea. Mie îmi pusese mama într-un coș de papură: lapte, ouă, brânză, smântână, pește, icre, să le duc la câteva cunoștințe „cucoane”, așa le spunea mama, care erau abonate la produsele făcute în casă din curtea noastră.
Astfel își sporea veniturile, ca să mai cumpere și pentru acasă, ce nu aveau prin curte: vopsea pentru ouă, zahăr, ulei, orez, gaz.
După ce vindeam marfa la cucoanele mamei, opream câțiva bănuți din grămadă și mi-i puneam în batista pe care o înnodam și o băgam la buzunarul de la piept al pieptarului din lână cu care eram îmbrăcată. Un mic câștig pentru treaba bună pe care o făcusem!
După ce ne făceam cumpărăturile pentru acasă, ne dă-deam întâlnire în piață pe la tarabe să cumpărăm și pentru noi, dar mai pe furiș ca să nu vedem ce ne cumpăram fiecare. Eu nu voiam să-mi cumpăr altceva decât o pereche de opincuțe cu model așa cum văzusem la o cucoană de-a mamei.
Am găsit la o tarabă o pereche de opincuțe care erau chiar așa cum îmi plăceau mie. Am vrut să mă înțeleg cu precupeața la un preț mai bun, dar nu a lăsat nici un leuț așa că le-am luat și am plecat spre taraba cu mărgele de unde mi-am ales un șir negru cu roșu.
M-am gândit să-i cumpăr și surorii Gafița, cu care eram mai apropiată, o brățară, dar m-am răzgândit. Trebuia să cumpăr tuturor surorilor și îmi cheltuiam toți banii. Pentru că a doua zi era duminică, am fixat un loc unde să ne întâlnim ca să plecăm înapoi spre casă, tot în aceeași zi.
Am trecut Dunărea cu barca la Tudor Vladimirescu și de acolo pe jos până la mila 35, unde trebuia să trecem o gârlă scăzută altădată, dar acum, umflată din cauza ploilor. Hotărâte, am trecut una după alta chiar dacă ne udam un pic. Eu, a zis mama, mi-am pus coșul pe umăr, mi-am ridicat poalele rochiei și mergeam încet, atentă să nu mă ud… Când să ajung pe la jumătate, am nimerit cu piciorul într-o groapă, coșul cu tot ce-am cumpărat s-a răsturnat în apă și curentul l-a luat și l-a dus la vale în vârtej. Am încercat să-l prind, dar apa era din ce în ce mai adâncă. Speriată, am ieșit din apă și, așa udă cum eram, m-am așezat pe un butuc și am început să plâng gândindu-mă la ce o să pățesc când o să afle mama că am pierdut toate cumpărăturile.
Prietenele mă încurajau cum știau mai bine, dar ele nu aveau de unde să știe că eu de fapt plângeam după opincuțele cu model.
Mi-am ținut curajul și am plecat spre casă și le-am povestit alor mei toată întâmplarea. Mama s-a supărat că am pierdut atâtea lucruri și a spus cu năduf „păcat, s-au dus pe apa sâmbetei!”
Nu m-a certat, nu m-a bătut, dar mi-a spus în felul ei:
„Paștele ăsta te-a trecut rândul cu Măgărușul! ”
Dar nu a lăsat-o inima !
În ziua de Paște am primit o pereche de opincuțe ca cele cumpărate de la târg. „De la măgăruș”, a spus mama!
Și în anul acela am petrecut sărbătoarea Învierii Nașterii Domnului Iisus Hristos bucuroși și fericiți că suntem împreună!
Și după ce am ascultat povestea mamei , mi-am adus aminte de o altă întâmplare asemănătoare pot să spun, dar de data asta era din copilăria mea…..și am să încep cam așa…
Tare mult îmi plăceau diminețile de Paște când o așteptam pe mama de la biserică cu coșul încărcat cu bunătățile pregătite pentru masa de Paște pe care le sfințise la slujba de Înviere: cozonacul, ouăle roșii, pasca și lumina adusă cu grijă, să nu se stingă până nu aprindea candela în casă ca să ne meargă bine tot anul.
Mai tot timpul eram trează, așteptam venirea mamei. Știam când vine pentru că de afară se auzea un murmur vesel, semn că se terminase sfințitul. Eu știam că a venit mama, dar cu ochii mijiți o urmăream cum făcea pregătirile. Așeza pe masă tot ce a adus de la biserică, apoi lua un ou roșu și venea la patul meu se închina cu el la icoane și apoi îmi freca obrajii ca să fiu roșie-n obraji, frumoasă și sănătoasă, iar eu cu ochii încă lipiți de somn mergeam în bucătărie. Acolo ne așezam cu toții la masă, eu, mama și tata ciocnind câte un ou roșu și spunând: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”
Urmau apoi surprizele… haine noi pentru mine, mama și tata. Era musai să ai îmbrăcăminte nouă, mai ales copiii. Altfel, în ziua de Paști te călca primul măgăruș pe care îl întâlneai în cale.
Pentru hainele noi mama strângea ban cu ban tot postul. Acesta era darul nostru, dar pentru aceasta știam că trebuia să-i ajutăm pe părinți la treburile casei, dar mai ales să fim cuminți în post, să nu întoarcem vorba înapoi, să fim buni, să spunem rugăciuni și să nu supărăm pe nimeni.
După prima masă în familie, mama mă trimitea la mătuși, vecine, la nașele mele și la bunica. Până veneau și părinții noștri să luăm masa de Paște în familie, acolo ne întâlneam cu toți verișorii și cu toate verișoarele mele.
Înainte să ajung la bunica, treceam pe la nașa mea de botez, pe la vecine și mătuși. Le sărutam mâna și îmi dădeau un ou roșu și câte un mic dar de la fiecare: batistuțe brodate, broboadă cu danteluță croșeta tă, șorțuleț brodat în culori vesele, iar până la bunica salutam pe toți oamenii cu care mă întâlneam – „Hristos a Înviat!” – și fiecare dintre ei avea o vorbă bună pentru mine – „Ce rochiță frumoasă ai!” – sau – „Halal de mama care te-a învățat să te porți!” – și eu pluteam, atât de fericită eram pentru că lumea mă lăuda… Zburam ca un fulg de bucu-roasă ce eram pentru darurile primite, dar mai ales de șorțulețul viu colorat și brodat primit de la nana mea de botez, Anghelița.
Când am ajuns la bunica, mă așteptau cu nerăbdare verișorii și verișoarele mele, curioși să vadă ce mi-a adus măgărușul, dar mai ales să încingem joaca. Bunica, la fel ca și mama, ne freca pe obraji cu oul roșu ca să fim sănătoși și ne lua pe fiecare în parte, Gheorghiță, Mitică, Nicu, Dumitrița, Mitu, Valentina, ne învârtea să vadă ce hăinuțe am primit de la măgăruș, iar după hainele primite însemna că unii dintre noi au fost mai cuminți, alții mai puțin.
Dintre noi, verișoara mai mică, Valentina, era cea mai frumos îmbrăcată. Cu o rochiță roșie cu volănașe, funde la cozi, sandale din piele cu model și șosete albe cu ciucurași, ce mai, era cea mai frumoasă!
Și verișoara noastră mai mare, avea haine noi, dar nu avea funde la cozi. Eu fusesem chiar cuminte, însă bluzița mea era de anul trecut. Mi s-a părut cam nedrept… și atunci, verișoara mea Dumitrița a făcut un semn către mine să ies afară. Împreună am hotărât să o pedepsim pe Valentina: să-i scoatem fundele de la cozi, să-i rupem ciucurașii de la ciorapi… să aibă și ea mai puține haine noi.
De verișori nici nu ne păsa. Și ei erau frumos îmbrăcați, dar n-au stat să numere câte haine noi are unul, câte celălalt. Ei au ieșit afară și au început joaca prin curte, prin grădină. Își găsise fiecare câte un băț și erau călăreți.
Când a ieșit și Valentina afară, mândră ca o păuniță, am început să căutăm ceartă… rochia-i prea lungă, și prea roșie, și ciucurașii parcă ar fi de la cai și-am început s-o smotocim, chip că-i așezam fundele. Când s-a dumirit ea mai bine, nu mai avea nici funde, nici ciucuri la șosete și deodată au început țipetele.
Avea un plâns de trezea și morții din groapă. Bunica a venit repede în curte și văzând isprava noastră ne-a luat în casă pe toate. Mai întâi a liniștit-o pe verișoara noastră mai mică care plângea de i se înnodau lacrimile în barbă. Suspina și-și dădea ochii peste cap încât ne-a înduioșat și pe noi, și abia atunci au început plânsetele adevărate încât bunica nu mai știa pe care dintre noi s-o împace mai întâi.
Ne-a luat pe fiecare în brațe, ne-a împletit codițele și ne-a certat ușor: „Voi sunteți ca surioarele, să vă aveți bine… să nu vă mai certați… uitați-ii pe verișorii voștri ce frumos se joacă… Haideți în curte să vă jucați cu ei…” Ne-am luat de mână și am ieșit în curte lângă verișorii noștri și ne-am jucat fericiți, ocrotiți de bunica noastră care știa întotdeauna să ne împace.
Mai târziu când ne-am întâlnit cu toții, părinți, unchi, mă-tuși, la masa de Paști în familie, la bunica, am înțeles cât de bogați suntem că ne avem unul pe celălalt.
Cât a trăit bunica, și a trăit destul, obiceiul cu masa de Paște a rămas, numai că acum eram mai mulți… și când începea joaca verișorilor noștri mai mici, curtea bunicii se umplea de câți nepoți și nepoate avea… …Tot bunica era cea care îi liniștea.
Și să știți, că și pe vremea noastră erau iepurași de Paști, dar ei trăiau pe câmpuri…nouă însă ne plăceau măgărușii pentru că trebuia să muncim pentru hainele noi… altfel ne călcau cu copitele, ca să ne învețe minte!
