Despre o nuntă , cum nu s-a mai văzut!
Astăzi,îmi vine în minte, o altă poveste de dragoste din familia noastră,dar care a venit cu timpul.
Se întâmpla într-o toamnă și familia noastră pregătea încă din vară nunta ultimului copil al bunicii Ioana,unchiul Manole.
Vă dați seama că rânduielile erau cu atât mai speciale ,fiind vorba de un băiat și când spui nuntă de băiat ,asta se face cu fală și osteneală.
Nenea Manole, cum îi spuneam noi, nepoții, era un tânăr liniștit și care nu atrăgea după el încurcături,tărăboi,zarvă,gâlceava, ca celălalt băiat al bunicii. Era ascultător, făcea ce i se cerea și bunica ,pe bună dreptate spunea că este ca ”o fată mare”.
Fiind ultimul copil în familie și băiat, bunica a vrut să-i facă o nuntă frumoasă, mai ales că l-a crescut singură ” cum a putut” și ,după moartea bunicului ,ea a fost și mamă și tată.
Pregătirile erau în toi și au început chiar din vară ,ca să le facă pe îndelete.”Treburile ies bune, când se fac încet și cu răbdare”,spunea bunica.
Unchiul se căsătorea cu o fată din sat, vecină cu noi,o prietenie de aceea frățească pe care o aveai cu cel cu care ai crescut de copil.Se cunoșteau , mai ceva”ca două picături de apă”.
Înțelegerea de căsătorie se făcuse mai mult între familii ,dar cum se obișnuia atunci se cerea și acordul tinerilor,care de obicei nu ieșeau din vorba părinților.
Treaba cu nunta ajunsese pe ultima sută de metri.
Se stabilise și data încheierii actelor la sfatul popular,pe atunci în comuna Ada Marinescu.
În curtea bunicii deja se instala cortul, se aleseseră lăutarii, darurile care se dădeau rudelor, prosoapele pentru nuntași,obligațiile pe care le aveau socri mari, socrii mici,nașii,mirii.
Și când totul era pregătit,a venit vestea care a dat peste cap familiile noastre, tinerii miri și nu mai spun de oamenii din sat,care nu mai auziseră niciodată până atunci să se întâmple așa ceva .
Într-una din zile,așa dintr-o dată,mireasa i-a spus unchiului că nu mai vrea să se mărite pentru că iubește pe un alt băiat din sat.
Au început discuțiile între familii,dar ea a ținut-o una și bună că nu se mărită și gata.
Bunica ,după ce s-a sfătuit cu ai ei, a căzut de acord că nunta nu se mai putea amâna,pentru că se stabilise deja totul:alimentele, darurile, nașii,orchestra, data cununiei religioase, încheierea actelor la sfatul popular, stolnicii, bucătăresele. Și unde mai pui că era onoarea familiei și a unchiului în joc. Ce mai,a spus bunica…”Cu Dumnezeu înainte”! Și au început să se intereseze prin sat, dar chiar și prin satele vecine, de fete de măritat. Din vorbă în vorbă, s-a ajuns și la urechile tanti Sica, care i-a spus bunicii,că mătușa ei ,Ileana din Ada Marinescu ,are mai multe fete,dar de măritat este doar cea mare, Genica. Așa au aflat că în satul Ada Marinescu este o fată frumoasă, harnică și bună ,care ar fi potrivită pentru unchiul și din nou , familia a plecat în pețit.
Au mers pe aceiași pași ai pețitului ,dar după obiceiurile de atunci. Culmea a fost că tinerii cum s-au văzut s-au și plăcut și unchiul s-a îndrăgostit la prima vedere.S-au împăcat între ei și ca niște oameni de treabă, au căzut de acord cu tot ce cereau obiceiurile unei nunți și în două săptămâni se făcea nunta.
Satul vuia,unii țineau cu unchiul, alții cu mireasa,discuții …
-”Nu trebuia să se întâmple așa,tocmai lui Manole,un tânăr atât de cuminte și așezat ”.
De cealaltă parte:
”Și nici mireasa nu e vinovată.”
”Ce să facă,dacă iubește pe altul, ei se aveau ca frații”!
”E bine totuși ,că fiecare și-a găsit perechea,așa le-a fost scris„vorbeau vecinele pe la câte un colț de drum.”
În familia noastră,lucrurile fiind așezate, treburile își continuau mersul.
Cortul era instalat, femeile se adunaseră la ajutatul în bucătărie,nu puteai să stai cu mâinile în sân, când erau atâtea de făcut:sarmalele răciturile, fripturile ,cozonacii,colacii și câte altele..
Bunica , ca o comandantă,dirija cu ochi atenți toată treaba.
Se cumpăraseră haine noi, pentru cei din casă și mai ales pentru mire ,iar eu urmăream cu multă curiozitate mersul evenimentului. Aveam o treabă destul de grea, împreună cu verișoarele mele, Mițica și Valentina: trebuia să punem pe piept buchetele nuntașilor din partea unchiului. Mie mi-a revenit cea mai plăcută treabă,chiar după inima mea, să pun pe piept batista și buchetul flăcăilor și verișorilor noștri.
În ziua nunții,un alai de nuntași,înghesuiți în căruțe cu căluții gătiți de sărbătoare ,am plecat să luăm mireasa de acasă.
Mergeau cei mai importanți oameni ai mirelui: nașii, cavalerul și domnișoara de onoare, bunica , nașa de botez ,surorile, prietenii unchiului ,muzicanții și eu ca întotdeauna nelipsită la astfel de momente.
Am trecut toți nuntașii cu bacul peste Dunăre cu căruțele, cu muzică, cu chiuituri,să se audă și să se vadă ,ce flăcău de vază vine să pețească o fată din satul lor.
Emoțiile așteptării erau și de cealaltă parte,a miresei.
Vecinele,rudele, frații și surorile mai mici ,mama care își creștea și ea singură copiii, la fel ca bunica, toți au început să plângă.
”Unde pleacă fata ei cea mai mare, cine o mai ajută cu cei mici”? Printre plâns, femeia își îndemna vecinele să guste din bucatele gătite special pentru această ocazie.
”Numai eu știu cum am strâns ban cu ban, ca să-i creasc și să le fie bine”!
În privirile curioase ale sătenilor, pe la porți,căruțele cu nuntașii, au ajuns la casa soacrei mici.
Atunci am văzut-o pe mătușa prima dată, era frumoasă cu o față de păpușă și cu niște ochi albaștri ,senini ,liniștiți așteptându-și mirele. Am văzut bucuria din privirile lor și atunci,am înțeles că sau îndrăgostit, de la prima vedere.
În curte, prietenele miresei,se întreceau să danseze zestrea pe care o așezau cu grijă,în căruță:perne cu puf de gâscă, îmbrăcate în fețe de pernă brodate chiar de mâna miresei,plăpumi de lână îmbrăcate în atlas, colorat și mătăsos, covoare țesute pentru perete, lenjerii brodate, prosoape de in țesute la războiul de țesut din casă..
Femeile din sat, curioase, nu se mai săturau să privească și să se minuneze.
„Dar frumoasă zestre i-a pregătit Ileana fetei, nici nu se cunoaște că și-a crescut singură copiii”,zicea o vecină care știa cât de greu este pentru o femeie singură.
Era timpul ca mireasa să-și ia rămas bun de la mamă, frați și surori,vecini, prietenele și prietenii din copilărie.
În curtea casei ,au făcut o horă mare și fiecare, pe cât a putut, a dăruit câte ceva miresei și chiar o vorbă bună era de-ajuns.
Cu ochii în lacrimi și-a luat rămas bun de la satul unde s-a născut și copilărit și a plecat spre locul în care i-a fost sortit să trăiască.
În plânsul vecinilor, al prietenelor miresei pe de-o parte și a bucuriei mirelui pe de altă parte, alaiul de nuntași , în căruțe,cu zestrea miresei ,au plecat spre casa mirelui în chiuituri și voie bună.
La noi, tot satul, aștepta cu ochii spre drum să vadă când se întoarce nunta.
Cavalerul de onoare se oprea la fiecare poartă și cinstea din plosca cu vin,câte o gură în sănătatea tinerei perechi și urările de bine veneau sfătoase și din toată inima.
La poarta casei bunicii, puhoi de lume: bărbați, tinere femei, bătrâne ,așteptau curioși să vadă mireasa,dar mai ales zestrea cu care venea o fată din alt sat.
Printre curioși erau și din partea fostei mirese, să vadă tot și să-i povestească amănunțit , ce s-a întâmplat la nuntă,dar mai ales să știe cum era mireasa….
”Mai frumoasă ,dar Manole cum era”?
Curioasă era, mai ales,fosta soacră mică.
„Dar ce să faci?…așa le-a fost să fie”!
Nunta a ținut trei zile,cum era obiceiul atunci:petrecerea de nuntă,rachiul roșu, borșul și fiind ultima nuntă în familia bunicii,au făcut și obiceiul spălatului picioarelor.
Acest obicei se făcea doar atunci, când părinții făceau nunta ultimului copil și la bunica era nunta celui mai mic băiat.
Spălatul picioarelor încheia nunta. În cazul nostru, bunica era acum cea pe care o sărbătoream, în fața satului. Cu mult înainte fiecare își pregătea un mic dar pentru acest moment .Pe o muzică tristă, în fața întregului sat,fetele, băieții bunicii ,nurorile , ginerii ,nepoții și nepoatele treceam prin fața ei , îi dădeam darul pregătit și o îmbrăcam din cap până-n picioare cu haine noi , apoi o spălam pe picioare ,în semn de respect pentru că i-a crescut cu grijă.Treceam toți prin fața bunicii,îi sărutam mâna și ea găsea o vorbă bună la fiecare ca să ne meargă la inimă,după care urma borșul ,adică dregerea după atâtea zile de petrecere .
Nunta unchiului Manole și a mătușii Genica mi-a dat o altă temă de studiu!
Urmăream cu mult interes iubirea lor,însă ei își trăiau dragostea liniștit ,așa cum erau ei ,simpli și frumoși.
Dragostea lor se consuma mai mult în priviri.
Ce mă uimea însă cel mai mult era întrecerea între cele două perechi. Își făceau în ciudă cu orice ocazie. Care dintre mirese are haine mai frumoase la horă, cine dintre ei arăta mai bine,cine se iubea mai mult. Și între bunica și vecina și mama miresei cu care trebuia să se însoare unchiul, erau tot timpul hârjoneli, mai mult provocate decât adevărate,erau destule vecine care puneau gaz pe foc,mergând de la una la alta și ducând vorba.
De fapt, erau sarea și piperul care făceau viața mai frumoasă la sat.
Unchiul și mătușa erau foarte fericiți,însă mătușa Ileana , mama tinerei neveste ,știa că gura satului poate să strice o dragoste dintre tineri,așa că împreună cu bunica au hotărât ca ei să meargă la Ada Marinescu și să-și construiască casa în curtea mătușii Ileana.
I-ar fi și ei un stâlp de ajutor chiar și numai cu un sfat, spunea mătușa ,la gândul că mai avea de crescut băieți si fete și unchiul ar ține locul tatălui pe care nu-l mai aveau și ajutor la bătrânețe.
De fapt, mătușa Ileana a știut bine ce a făcut,să despartă cuplurile tinere,că vorba aceea.”Ochii care nu se văd se uită”!
Și eu mă minunam de toate!
Învățam și înțelegeam că o povață bună la timpul potrivit, este tot ce îți trebuie ca apa zbuciumată să se așeze în matca ei.