Aho,Aho,primiți cu amintirile?

CRĂCIUNUL COPILĂRIEI MELE

Am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului

1954, în Ilganii de Sus, un mic sat între ape, în inima Deltei Dunării.

În acel an zăpada ajungea la coroana salciei, iar Dunărea era un pati

noar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume.

Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo îmi trag

rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ reavăn și sănătos.

Acolo am crescut și m-am format lângă oameni simpli și buni, acolo

am învățat să respect obiceiurile și tradițiile satului, acolo am învățat

să scriu și să citesc călăuzită de dascăli destoinici, acolo am crescut cu

prietenii mei, acolo este copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați

cei dragi și tot acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile. Ori

unde mai târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita

niciodată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările din

copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate bucuriile,

spaimele, șotiile pe care le făceam împreună…

Crăciunul este o sărbătoare pe care o am scrisă în sufletul meu încă

din copilărie. Sărbătorile în general și cele de iarnă, mai ales, erau pri

mite cu bucurie de toți ai casei, dar mai ales de noi copiii. Crăciunul

venea cu colindele, obiceiurile și nu mai spun de darurile primite de

la părinți, bunici, nași, unchi și de la Moș Crăciun, care venea întot

deauna așa pe înserate pe hornul casei. Acum, când mă gândesc mai

bine, cred că noi, copiii, eram cei mai câștigați.

Și astăzi mă întorc în acele timpuri în perioada Crăciunului când

nămeții erau cât casa. Bucuria noastră, a copiilor, era când, fără nici

o grijă, ne înfofoleam cu ce găseam mai gros în casă și fuga la joacă pe

uliță la bulgărit, la sanie, la făcut oameni de zăpadă.

Nerăbdătoare și curioasă eram mai tot timpul pe lângă bunica care

îmi spunea tot felul de povești, despre Iisus, despre Maica Domnului,

despre Îngerașul pe care îl avem fiecare de la naștere și pe care nu trebuia

să-l supărăm. Și la gura sobei, în timp ce bunica împletea iar eu nu-mi

dezlipeam privirea de ghemul care se se rostogolea, ascultam fascinată

cum bunica înșiruia cu o voce parcă venită de departe cum Dumnezeu

venea pe Pământ ca să vadă cu ochii lui cum se poartă fiecare… sau

cum spunea alte povești auzite de ea de la bătrâni despre nașterea fiului

Iisus Hristos, despre Steaua cea mare și luminoasă care se putea vedea

pe tot cerul și care anunța venirea pe lume a celui mai mare Împărat de

pe Pământ. Mai povestea bunica și despre cei Trei Crai de la Răsărit,

care au ajuns primii la ieslea unde Maria Îl născuse pe Fiul ei, unde

s-au închinat în genunchi în fața Pruncului și i-au dăruit aur, smirnă

și tămâie ca unui împărat. Începea apoi bunica să ne învețe colinde.

Serile înaintea Crăciunului erau parcă fermecate. Pe seară, după ce se

terminau treburile prin curte, toată familia ne adunam la bunica și se

începea repetiția pentru colind. Eram uimită și fermecată la spectacolul

pe care-l făceau unchii și mătușile mele. Parcă nu mai erau ei! Cântau

atât de frumos niște colinde vechi, când pe voci înalte, apoi pe voci

joase, după care iar pe două voci! Bunica, atentă ca o profesoară, îi

asculta, îi punea să repete de mai multe ori și doar atunci când îi plăcea,

părea mulțumită. Cei care mă uimeau cel mai mult erau unchiul Tică

și mătușa Gafița, care, după mine, cântau cel mai frumos. Și în tinda

casei luminată doar de lumina lămpii cu gaz se auzeau vocile puternice

și tinere cântând colindele Doamnele, Trei Crai de la Răsărit, Valerom

și Flori de măr, sub atenta îndrumare a bunicii. După câteva repetiții,

bunica ne răsplătea cu pâine caldă înmuiată în vin roșu cu zahăr tos și

pampuște cu usturoi.

Dar ce să mai spun de bucuria când, copil fiind, participam la

pomana porcului, acasă la părinți când porcul se sacrifica în ziua de

Ignat. În satul nostru nu putea fi numit gospodar omul care nu creștea

cel puțin un porc în curtea sa. Cum treceau sărbătorile de iarnă fiecare

familie își cumpăra un purcel pe care tot anul îl hrănea și îl îngrășa cu

iarbă și porumb din grădină tot anul, astfel ca de Crăciun să aibă slă

nina destul de groasă, așa ca un lat de palmă, cum calcula tata că porcul

este tocmai bun pentru sărbători.

De obicei, ziua ziua când se înjunghie porcul este 20 decembrie

atunci când în calendarul ortodox este trecut Sfântul Ignatie Teoforul.

Bunicii, și ai mei mai târziu, considerau Ignatul ziua în care conform

tradiției este sacrificat porcul din bătătură pentru îndestularea familiei

și pentru respectarea tradiției din tată în fiu.

Parcă văd și cum în dimineața zilei de Ignat se adunau la casa noas

tră unchii și vecinii noștri ca să-l ajute pe tata la tăiatul porcului și nu

oricum, ci după un întreg ritual de la care nu se abăteau niciodată. Noi,

copiii, abia așteptam acest ritual și cum se făcea dimineața ieșeam în

curte înfofoliți și legați cu broboade groase de nu ni se vedeau decât

ochii, cu cizme de cauciuc îmblănite, cu mănuși din lână împletite de

mama și ne învârteam printre ei, ba mai făceam și câte o tură de aler

gătură prin curte până la începerea spectacolului, adică înjunghierea

porcului. Curioși și speriați, cu ochii cât cepele, urmăream atenți ca să

nu pierdem momentul când tata ne chema să călărim porcul.

Cel ce înjunghia porcul era în general gospodarul casei sau unul

dintre ai casei mai curajos. În familia noastră tăia porcul unchiul Tică.

Pe tata, care crescuse porcul încă de mic cu mâna lui, nu-l lăsa inima!

Cum se termina cu tăierea repede ca să nu sufere prea mult, porcul era

acoperit cu paie de grâu, se făcea un foc mic și se pârlea până când se

forma șoriciul. Tata înlătura arsura cu un cuțit bine ascuțit și-l spăla cu

apă caldă, apoi răzuia cu cuțite ascuțite până rămânea șoriciul galben

cu ușoare urme maronii de arsură. După ce era curățat până la gălbui

rumeniu, îi făcea niște crestături la cap sub formă de cruce, așternea

peste porc o față de masă iar tata invita gospodarii care au participat

la sacrificare să cinstească un pahar cu vin fiert pentru sănătate și ca să

petrecem sărbătorile în liniște și bucurie. Și printre urări și bună dispo

ziție aveau și bătrânii familiei un cuvânt de spus, care pica bine la tinerii

mirați de cât de multe lucruri știu cei mai în vârstă și mirați urmăreau

curioși cum vecinul nostru, Nea Radu și unchiul Alexe se uitau atenți la

splina porcului cât este de lungă sau scurtă ca să aprecieze cât ține iarna

și cum va fi anul. Și de aici păreri și se mai cădea să mai cinstească încă

o cană cu vin fiert. Acum venea rândul nostru, al copiilor ca să încăle

căm porcul. Era momentul pe care abia îl așteptam. Tata avea grijă să

nu ne supere și ne așeza după vârstă, la început eu, apoi surorile mele.

Cea care era pe porc primea bășica porcului, care după ce se spăla și se

freca cu mălai ca să se subțieze, era umplută cu boabe de porumb, se

umfla și se lega la gură, apoi se punea la uscat și în ziua de Anul Nou

când mergeam la urat ținea loc de clopoțel. După ce era încălecat de

un copil, porcul era spălat din abundență cu apă caldă, se tăia astfel ca

sa iasă șuncile, jamboanele, măruntaiele după cum doreau gospodinele.

Aici ele aveau cel mai mare cuvânt și preparau porcul cum apucaseră

în familie. Unele puneau carnea în saramură, dar mama întotdeauna

o punea în cavarma. După ce prăjea carnea, o așeza bucată cu bucată în

borcane, apoi turna untura topită peste carne și astfel se păstra foarte

bine chiar până în primăvară, doar dacă mai rămânea ceva până atunci.

După ce porcul era așezat, se aștepta părintele cu „Crăciunul”, care

trecea pe la fiecare casă, cu o icoană mare ce reprezenta Nașterea Dom

nului, purtată în brațe pe un ștergar din borangic și cu flori roșii. Pre

otul era așteptat cu respect, bărbații se descopereau și cu capul aplecat

așteptau binecuvântarea preotului care spunea o rugăciune cântată, apoi

toți sărutam icoana și mâna preotului și primeam dezlegare de la postul

Crăciunului și puteam să mâncăm carne de porc de Ignat. Femeile și

ele trebăluiau pe la bucătărie, fierbeau într-o cratiță curată, vin cu miro

denii și pregăteau pomana porcului din măruntaie și bucăți de carne,

alese special pentru asta. În bucătăria de iarnă la plita care duduia de la

lemnele uscate, într-un ceaun mare ca să ajungă pentru toți, clocotea

carnea, măruntaiele de la porc frăgezite din belșug cu vinul roșu scos

din butoi și turnat peste tochitură fără zgârcenie de gospodină. Mirosul

din bucătărie ne făcea să înghițim în sec pe cei de-afară. Și fără să mai

așteptăm invitația gazdei ne așezam în jurul mesei joase și rotunde cu

scaune mici și așteptam bucatele pentru pomana porcului pregătite de

harnicele gospodine. Nu se putea ca la o astfel de masă să lipsească

mămăliga. Așa că bunica învârtea la greu la o mămăligă cât roata caru

lui pe care după ce a terminat a răsturnat-o pe un fund de lemn, drept

în mijlocul mesei și pe care mama o tăia cu ață și o împărțea cu dărni

cie mesenilor, care o înmuiau în tava mare în untura care sfârâia încă.

Bunica era cea care spunea rugăciunea, iar noi liniștiți și smeriți ascul

tam rugăciunea în tăcere: „Cruce-n casă, Cruce-n masă, Cruce-n patru

colțuri din casă! Maica Sfântă la fereastră, Dumnezeu cu noi la masă!”

Fiecare mâncam cum apucam cu dumicați mai mici sau mai mari

după cât de flămânzi eram și cât de repede eram învățați să mâncăm.

Aveam grijă să nu dăm nimic pe jos, că altfel, Maica Domnului, cum

spunea bunica, stătea în genunchi și se ruga pentru fiecare din noi.

Mâncarea gustoasă și paharul de vin roziu și limpede, scos atunci din

butoiul de lemn de dud, ca să gustăm vinul de „anul ăsta” cum spunea

tata. Trebuia să gustăm toți. Tata își turna din carafa plină cu vin, cam

jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă în lumina zilei cum

arăta. Îi citeam bucuria pe față, vinul era limpede, roșu, dulce acrișor

și ușor sifonat. Era ușor după tata, adică băubil! Îl punea pe limbă și

închidea ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și ca un degus

tător de vinuri îl plimba cu limba prin gură, pe cerul gurii, se bucura,

dădea din cap, iar noi, copiii, ne uitam fascinați la spectacolul pe care-l

făcea. Și după ce bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea

verdictul vinului:

– E bun! Să fim sănătoși ca să-l putem bea!

Și ne punea la fiecare câte un păhărel, chiar și nouă, copiilor, și

ciocneam cu părinții pentru sănătate. În ziua aceea, la tăierea porcului,

cine trecea pe la noi, mama îi invita să guste din pomana porcului, iar

tata îi omenea cu un păhărel de vin, scos atunci proaspăt din butoiul

cu vin nou. Vinul le dezlega limbile și se încingeau vorbind ba de una,

ba de alta… cică vecinii de la vale, care intrau mai des în gura satului,

aproape au terminat vinul, au avut grijă să-l bea când era încă tulbu

rel… și cum vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o carafă, și

atunci aducea și un vecin încă o carafă să le gustăm și noi, dar și cei

prezenți la pomana porcului.

„Ne-a ajutat Dumnezeu ca și anul acesta să gustăm împreună

pomana porcului”, spunea tata, ciocnind împreună din vinul rece aro

mat de la poama tămâioasă pe care o aveam în grădină…. și fiecare

venea cu un gând bun pentru vecini, familie, copii.

După masa pomenii porcului, toata săptămâna până la sărbători,

începeau pregătirile pentru masa de Crăciun: cârnați, caltaboși, sar

male, borș, tobă, leber, răcitură, jumări.

Dar trebuia făcută și curățenia! Casa trebuia să fie lună. Se văruia

bucătăria ca să miroasă a proaspăt pentru atunci când ne veneau oaspe

ții și colindătorii. Chiar și noi, fetele, dădeam o mână de ajutor, fiecare

după puteri. Cele mici scuturau preșurile, cărau lemne la bucătărie,

măturam prin casă, mama spăla mileurile, le apreta, le călca și le așezau

pe pereți la locul lor. Fiecare avea ceva de făcut. Treaba mea era aceea

ca să șterg sticlele de lampă și felinarele ca să strălucească și să lumineze

când ne veneau colindătorii și, spunea mama, ca să mă încurajeze că mă

pricep cel mai bine.

Pregătirile le începea și tata. Spărgea butucii de lemne și le stivuia

într-o magazie aproape de casă ca să nu ne prindă iarna cu lemne ude,

rânea în saivanul vacilor să fie curat, că, zicea mama, musafirii care ne

intră în casă poate aruncă un ochi și pe la animale, căra apă la văcuțe și

pentru casă sau era invitat la gard de un vecin să cinstească o țuică și să

depene amintiri despre Crăciunul de altădată. Trecea de câte două, trei

ori pe la cocina porcului să-i dea apă și boabe și pe la curnic unde aveam

un curcan pe care-l îndopa ca să fie fraged. Cu toate că aveam ditamai

porcul, tăia și curcanul ca să nu cumva să nu ne ajungă căci eram des

tui la masă: bunica, finii, unchii și mătușele și noi, fetele. Pe atunci

te puteai aștepta cu oricine în casă… vecinul din spatele casei sau un

prieten din copilărie al tatei sau pur și simplu o cunoștință a unchilor,

a mătușilor, a vecinilor sau chiar un om care trecea pe drum. Casa era

deschisă pentru toți oamenii buni.

Mama se apuca din vreme și de cocături. Și făcea mama niște cozo

naci gustoși și crescuți de te lingeai pe degete, nu alta! De sărbători

mama făcea multe dulciuri în casă: cozonaci, plăcinte, dar mie dintre

toate îmi plăceau pișcoturile făcute cu untură de casă și ouă proas

pete și făină albă pe care mama o afâna cernând-o la sita cea mai fină

ca să iasă coca fragedă. Aveam și mașină cu forme pentru pișcoturi,

dar de Crăciun mama făcea pișcoturi cu forme de brăduți și steluțe

speciale pentru sărbători. Cu două zile dinaintea Crăciunului, mama

începea să pregătească răcitura, cârnații, caltaboșii, cavarmaua, jumă

rile, untura, slănina afumată. Pâinea, colacii de împărțit prin vecini și

pentru colindători.

În timp ce mamele pregăteau mâncarea, chiar și în ziua de Ajun,

ca să fie mai proaspătă, începeau să se perinde pe la case, cetele de

colindători. La început cu „Bună dimineața la Moș Ajun”, apoi spre

seară veneau colindătorii. Întâi cei mai mici, apoi flăcăii și mai târziu

bătrânii.

După ce erau pregătite preparatele pentru Crăciun, noi, copiii,

ne pregăteam să plecăm prin sat cum e obiceiul. Abia așteptam să se

facă dimineața, după ce toată noaptea mă întorceam de pe o parte pe

alta și în minte îmi făceam fel de fel de scenarii. Oare ce primesc? Se

bucură cutare vecină dacă merg la colindat? Dar oare cine mai merge

din mahala? Dacă mi-o ia înainte? Mă trezeam de dimineață, ca să fiu

prima care anunță oamenii dragi că este „Moș Ajun”. Astfel, nimeni

nu-mi strica bucuria: nici gerul, nici nămeții de zăpadă, doar că mă

cam speriau câinii care mă lătrau prin curțile pe unde intram, deși

știam că într-o astfel de zi erau legați. Până la urmă, mă gândeam eu, ca

să-mi fac curaj, își făceau și ei datoria.

Nu îmi aduc aminte să fi avut brad împodobit când eram mică,

nici la bunica, nici la mama, mătușile și nașele mele, dar aveam gutui

galbene încă cu puful pe ele pe care mama le punea la fereastră și le

împărțea copiilor alături de colăcei, nuci și bomboane fondante învelite

în staniol.

Vedeam cum mama, încă din toamnă pregătea, pentru zilele de

colindă, stafide. Punea la uscat în podul casei struguri negri și albi aro

mați pe care-i înfășura în hârtie și pe care-i lega de grindă și-i lăsa la

uscat. Învelea în ziare gutuile așa cum le desprindea de pe creangă chiar

cu puful pe ele și în săptămâna colindelor le aducea din pod și le punea

la fereastră. Mirosul de gutuie care ne amintea de toamnă, gerul iernii,

mirosul de copt în casă, graba cu care mama își termina treburile prin

bucătărie, vizita unei vecine să ceară ceva de care a uitat să cumpere de

la magazin și printre altele, în treacăt, spunându-i mamei că vecinei

nu i-au ieșit colacii sunt tot atâtea amintiri care îmi bucură sufletul! Și

atunci mă bucuram de multe, de poveștile pe care mi le spunea bunica,

apoi mama, despre nașterea fiului Iisus Hristos, despre bunătate, despre

cum te ajută Dumnezeu când faci un bine și în perioada aceea aveam

atâtea bucurii simple. Colindele, Bună Dimineața la Moș Ajun, mersul

cu Vecera pe la nașele mele, Uratul și Sorcova.

Prima casă pe care o colindam era a noastră. Mama, de fapt, voia

să vadă dacă știm colindul, ca să nu ne facem de râs pe la alte case și,

după ce mă asculta, îmi punea în traistă primul colăcel și primul măr

ca să am spor la adunat, și întotdeauna îmi mai dăruia o căciulă, un

fular, o pereche de mănuși împletite din lână colorată. O vedeam că în

perioada postului, după ce își termina treburile prin curte, deșira ilice

vechi, căciuli, flanele, pe care le făcea gheme pe culori și când ne împle

tea câte ceva, le asorta în culori și modele numai de ea știute, după cum

credea că ni se potrivește la fiecare. Eu îi dădeam ultimele lecții suri

oarei mele mai mici, căreia nu-i intrau în cap cu niciun chip, ultimele

rânduri de la „Bună dimineața”, dar trecea în schimb repede la ultima

frază de la colind, pe care o spunea cu ochii sclipindu-i de bucurie: „Ne

dați ori nu ne dați, pâine cu cârnați!” și „Scoateți punga și dați bani!”

Am avut mare noroc cu surioarele mele mai mici, pentru că a tre

buit să merg cu ele pe la case cu obiceiurile de iarnă, chiar și când eram

la liceu să le păzesc de câinii care ne lătrau pe drum, mai mult ca să-și

facă și ei treaba. Trebuia ca cineva să le ducă pe cele mici pe la vecine,

nașe, prietenele mamei și fiecare se gândea și la mine, că mi-ar prinde

bine un bănuț ca să-mi cumpăr câte ceva. Așa că, pe lângă surorile

mele, îmi făceam și eu provizii destul de bune. Fiecare se gândea, că nu

se cădea, ca unei fete de liceu să-i dai bani ca la cei mici.

Erau și atunci oameni mai săraci în sat, dar mama ne spunea: „Să

nu cumva, mamă, să nu vă duceți și pe la ei, chiar dacă nu are ce să vă

dea, că trebuie și ei să se bucure într-o zi atât de sfântă, că și așa sunt

bătuți de Dumnezeu.”

Când ne întorceam de la urarea cu „Bună Dimineața la Moș Ajun”,

cu traista plină de colăcei, mere, gutui și struguri stafidiți, uscați în pod

cu grijă, pe care-i primeam cu dragoste de la casele pe unde-am fost,

scoteam pe masă toate bunătățile pe care le primisem și le așezam una

lângă alta. Mama se uita la fiecare cu ochi de gospodină și mă întreba

în treacăt de la cine este colăcelul rumen și crescut, cred că era totuși

o întrecere între gospodine… Și după ce ne uitam la tot ce primisem…

și eu le număram în gând… câte am primit și de la cine, mama începea

să așeze farfuriile pentru împărțit pe la vecine…

După urările noastre de Bună Dimineața, mama se pregătea de împăr

țit pentru morți: colaci, prune cu orez, pelincile Domnului, turtițe coapte

pe plită, compot de fructe. Îmi plăcea să merg cu mama că mă căpătam

cu tot felul de dulciuri, mere, spirale, eugenii, de sufletul morților. Era

un prilej în care ne vizitam, ne făceam urări de sărbători și ne bucuram că

suntem sănătoși să petrecem Crăciunul împreună în înțelegere și armonie

ca între vecini. Spre seară iar ne pregăteam, acum de colindat… întâi

colindam copiii, mai devreme, pe la vecini, bunici, rude, apoi colindau

bătrânii și în noapte târziu colinda ceata flăcăilor. Era o noapte de vis,

așteptam până târziu emoționată să ascult colindele și în liniștea așteptării

auzeam deodată o explozie de bucurie: „De când seara s-a înserat / Bună

seara nu v-am dat / Bună seara noi vă dăm / Ne primiți să colindăm?!”

Și cei care așteptau cu nerăbdare colindul flăcăilor răspundeau bucuroși,

printre care și noi, copiii, cu ochii cârpiți de somn alături de părinți în

pragul casei și-i invitam să colinde: „Primim, primim!”

Și în noaptea înstelată și geroasă că ți se lipeau nările de ce ger era

se auzea deodată o explozie de glasuri puternice și pline de lumină și

credință care colindau cu bucurie despre Nașterea pruncului Iisus.

Iar noi, în pragul casei, ne primeam colindătorii cu colaci, mere și

un pahar cu vin cu care tata îi cinstea pe tinerii care ne-au onorat casa.

A doua zi de Crăciun, de dimineață tot satul era la biserică. Și după

slujbă, toată familia ne opream acasă la bunica care ne aștepta cu masa

bogată de Crăciun. Parcă și văd cât de nerăbdătoare eram ca să se ter

mine slujba ca să mergem la bunica unde ne întâlneam toată familia.

Eu abia așteptam această întâlnire unde mă întâlneam cu toți verișorii

și aveam timp să tragem o joacă adevărată, să ne bulgărim și să facem

oameni pe zăpadă afânată. În ziua de Crăciun bunica ne aștepta în

capul mesei, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, iar pe cap avea

întotdeauna un gear înflorat din cașmir foarte fin, cu flori cusute la

mână, colorat și ne aștepta emoționată și mândră. Treceam fiecare prin

fața ei îi sărutam mâna și ea ne mângâia pe cap și ne dăruia nouă,

copiilor câte un ban de care ne bucuram și așezați la masă fericiți că ne

aveam unii pe alții la bine și la greu și că suntem împreună.

În prima zi era masa familiei, erau cinstiți părinții și bunicii! A doua

zi sărbătoream Crăciunul la noi acasă. A treia zi de Sfântul Ștefan,

mama o invita la noi pe bunica Ioana cea care a moșit-o pe mama la

nașterea noastră. Dinainte pregătea un colac mare pe care punea un

peșchir și pe care îl dăruia, iar noi treceam pe rând să-i pupăm mâna în

ordinea cum am venit pe lume.

După ce bunica ne mângâia cu mâna pe creștet și ne trăgea un „ptiu!”

în frunte ca să nu ne fie de deochi, ne așezam la masa mică care era alături

de masa mare unde se așezau invitatele mamei, bunica, câteva vecine,

surorile mamei și prietenele mai apropiate ale mamei. După ce serveau

mâncărurile tradiționale de Crăciun, se cinsteau cu un păhăruț de vin,

adus de tata din cămară. Mama aducea și dulceața de caise, specialitatea

casei. O servea în niște farfuriuțe cu modele din cel mai bun porțelan,

alături un pahar cu apă servit tot așa în cele mai deosebite pahare, primite

de la bunica la nunta lor, scoase cu o zi înainte din vitrina în care mama

ținea la loc de cinste lucrurile speciale pentru ea. Abia așteptam acest

moment. Atunci mama ne servea și pe noi cu o porție destul de mare în

niște farfuriuțe mai de zi, noi însă ne bucuram pentru că erau mai încă

pătoare decât ale oaspeților. După ce serveam dulceața, ieșeam afară și

încingeam joaca. Locul nostru de întâlnire era la uliță. Acolo ne vedeam

cu toți copiii din mahala, îmbrăcați gros, și gătiți cu lucrurile pe care le

primisem în dar: căciuli, fulare, flanele groase și mănuși colorate, care

făceau un contrast neasemuit de frumos cu întinderea de alb, cât vedeai

cu ochii. În bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să

se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se

ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri pârtii

pe Dunăre, bulgăreală, oamenii de zăpadă și năzdrăvăniile nevinovate,

lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergină pentru oamenii de zăpadă.

Eram sănătoși, fericiți, roșii în obraz și ne jucam toată ziua fără nicio grijă.

În toate cele trei zile de Crăciun, se întâlneau rudele, vecinii, pri

etenii, se cinsteau, își făceau urări. Noi, copiii, primeam daruri de la

mătuși, nașe, vecine. Era atât de înălțător, frumos și simplu, cum nu se

poate povesti!

Întotdeauna am considerat Crăciunul ca sărbătoarea iubirii, a mân

gâierii, a împlinirii, a liniștii, dar mie îmi plăcea, parcă mai mult Cră

ciunul atunci cu bucuriile lui simple, dar care te purtau pe nori de

puf până la Cer, unde puteai să-l vezi chiar pe pruncul Iisus în brațele

Fecioarei Maria, cum ne povestea mama.

Aoleu, m-am luat cu vorba și am uitat că e timpul să mă pregătesc,

că acum îmi vin colindătorii!

Acum, nu-i mai primesc cu gutui la ferestre și nici la ușa casei, ci în

casă, în jurul unui brad frumos împodobit. Și sub el daruri cumpărate

special pentru ei: o carte, un fular, o păpușă. Mă uit la ei: sunt la fel de

fericiți ca și noi când eram mici. Și știți de ce? Că am știut întotdeauna

să amestec bucuriile de-atunci cu cele de acum. Copiii sunt la fel în

toate timpurile, știu să se bucure. Să învățăm de la ei bucuria! Ei, ce

ziceți de Crăciunurile de altădată?