OAMENII  ȘI  SATUL DINTRE APE

autor: Angela Dumbravă

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru că acolo am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului 1954, când zăpada ajungea la coroana salciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume. Înghețarea Dunării era un fenomen spectaculos întâlnit iarna. Era frig, zăpada gheață, și eu trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, înconjurată cu dragoste și căldură de mama și de mătușile mele care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată…

Și mi-a plăcut satul în toate anotimpurile…

Îmi amintesc diminețile de iarnă când tot ce vedeam și simțeam îmi tăia răsuflarea: puritatea,  bucuria, peisajul alb și cerul senin cu nori albi, gata să-și trimită fulgii în dansul lor jucăuș spre noi, copiii… şi în bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri: plimbări cu săniuța, pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oameni de zăpadă… și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergică pentru oamenii de zăpadă, și colindele, Plugușorul, Vecera, Bună Dimineața, darurile primite…

Dar primăverile… Morena, vântul care bătea dinspre mare și aducea moină, ploi și… aducea primăvara.

Îmi plăcea satul în toate anotimpurile, dar primăvara era parcă cea mai frumoasă! Mă fascina cu diminețile senine și blânde, când soarele abia ne mângâia cu căldura lui ca o adiere de catifea, cu explozia de culori, de sunete, de șoapte și de cântecul zecilor de păsări… și zilele ei frumoase când adulmecam cu nările aerul ei curat cu miros reavăn de pământ, iarbă proaspătă, primii muguri de flori, cu cerul senin ca cel al ochilor bunicilor mei, cu veselia și zburdălnicia noastră, a păsărilor, a animalelor. Îmi amintesc bucuria părinților de a începe muncile de primăvară și ploaia binecuvântată pentru rodul pământului.

Veneau apoi verile… Cu vacanţele ei lungi, cu joaca de dimineața până seara, cu picioarele goale pe islazul de la marginea satului, cu scăldatul în Dunăre fără voia părinților, cu furatul fructelor, pepenilor de la fiecare casă, cu hârjoneala noastră între ceata de La Vale şi ceata de La Deal pentru apărarea locului de joacă.

Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte cât de frumoase erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui, de fân proaspăt cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de dascălii noștri, de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…

Am crezut întotdeauna că Dumnezeu și-a trimis o ceată de îngeri în satul nostru ca să ne protejeze.

Până la zece ani, am crescut și am trăit în satul Ilganii de Sus cu prietenii mei cu care mergeam la școală și cu care mă jucam în păduricea din spatele caselor. Satele erau împărțite pe atunci în mahalale. Mahalale satului se numeau după cum curgea Dunărea, La Vale și La Deal. Ne jucam și cu copiii din ceata de La Deal și cu cei din ceata de La Vale, fără nici o supărare…

Aveam vecini buni, iar vecinele erau ca și mamele noastre, ne ocroteau și aveau grijă de noi. Îmi amintesc cu drag și dor de dragele mele „mame de suflet”…

Satele noastre sunt așezate pe malul Dunării, pe brațul Sulina, și aici locuiesc haholi și români de o parte și de alta a Dunării. Pe partea dreaptă, în Partizani, locuiesc românii, iar pe partea stânga a Dunării, în Ilganii de Sus, haholii.

Tata fiind hahol, ne-am așezat la început casa în Ilganii de Sus. Cu timpul nu s-a mai ținut cont de aceasta și prin căsătoriile dintre haholi și români satul a devenit o mare familie.

Ne cunoșteam toți și ne ajutam unii pe alții cum puteam.

Noi, copiii, cunoșteam satele ca pe degete. Știam locurile unde găseam ouă, ciuperci, cine avea pepenii cei mai gustoși din sat, cine lipsea de-acasă. Chiar și sărbătorile religioase le prăznuiam de două ori, pe „rit vechi” și pe „rit nou”, o dată cu haholii și o dată cu românii. Noi, copiii, aveam cel mai mult de câștigat și ne bucuram că primeam daruri de două ori atunci când mergeam cu Vecera, Bună Dimineața, Colindul la casele prietenilor noștri haholi și români.

Fiecare nouă familie își construia casa acolo unde găsea teren, dar mai ales își căuta loc lângă prieteni, părinți, frați. Toate casele erau construite cam la fel. Uneori gospodarii și le construiau singuri atunci când erau mai înstăriți, dar cel mai adesea și le construiau prin clacă, la care lua parte tot satul.

Și noi, copiii, eram de ajutor. Căram apa cu găleata de la Dunăre, aduceam boțurile la cei care le aruncau pe schelă. Ne așezam unul după altul și dădeam din mână-n mână boțurile din lut sau chirpici făcuți din pământ, paie și apă. Cu cât eram mai mulți, cu atât treaba mergea mai bine. Femeile erau cele care pregăteau mâncarea.

După ce se termina de pus ceamurul, ne împroșcam cu noroi în glumă, motiv să facem o baie cu toții în Dunăre. Ne bălăceam și părinți și copii până ne curățam tot noroiul de pe noi. Mergeam apoi la masă unde gospodinele pregăteau mâncăruri gustoase și sănătoase, îndestul să ajungă tuturor, harnicilor muncitori mari și mici.

Se servea și un pahar cu vin pentru casa nouă și familia tânără care se muta în ea.

Și așa, după câteva clăci, când te uitai, casa era gata. O lăsau o lună să se usuce, se puneau apoi podul, ușile, geamurile, o lipeau și îi făceau acoperișul din stuf care se găsea din belșug în bălțile noastre. Gardul cu care se făcea delimitarea curții și a grădinii tot din stuf se făcea. Astfel, toamna te puteai muta în casă nouă.

Casele semănau unele cu altele. Geamurile și ușile erau vopsite cu vopsea albastră, iar pereții erau văruiți cu var alb în care se punea sineală. Parcă împrumutau culoarea apei și a cerului din cea mai frumoasă zi de primăvară.

În sat aveam un singur magazin care se găsea în casa unei vecine a bunicii, tușa Mița, și de unde făceau cumpărăturile locuitorii din amândouă satele. Eu eram tare bucuroasă pentru că magazinul era lângă casa bunicii și vânzător era nașul de cununie al mamei, Manole Ion. De câte ori voiam un dulce, mergeam la magazin și-i ceream, fără rușine, dulciurile care-mi plăceau cel mai mult. Nașul, însă, mă trecea în caietul cu datornici și tot pe mama cădea greul, plătea când avea bani.

Tot în vatra satului Partizani era și o bisericuță, unde se adunau duminica toți gospodarii, indiferent de etnie. Atunci, oamenii erau credincioși și era o rușine ca duminica să nu vii la biserică.

După slujbă, mai stăteau la poartă de vorbă de una, de alta, sau erau invitați la o masă caldă la un vecin, la o rudă, căci oamenii din satul meu erau primitori și darnici. După ce se odihneau, la lăsarea serii mergeau la horă… parcă-i văd și acum pe oamenii din sat, gătiți în cele mai frumoase haine de sărbătoare pe care le aveau.

Fetele erau împodobite ca o grădină cu flori, frumoase ca niște cadre!, îmbrăcate cu haine făcute de mâna lor, cusute și țesute pe pânză de in. Sclipeau în soare de frumoase, vesele și luminoase ce erau!

Băieții și ei, puternici și sănătoși, aprinși la față de arșița și vânturile care băteau la schimbarea de anotimpuri, în zilele de muncă când mergeau pe baltă, la câmp, la cosit, în vie…

Și parcă-i văd și pe bătrânii și bătrânele satului cum se uitau cu drag la hora în care se prindeau copiii, părinții, fetele și băieții. Își încântau ochii cu frumusețea și tinerețea lor. Din când în când, câte o lacrimă de bucurie și de aducere aminte îi copleșea în iureșul amintirilor trecute în care ei erau cei de-acum.

Și noi, copiii, printre ei,  ne alergam, ne prindeam și noi în horă lângă cei dragi… nu am cuvinte să descriu bucuria și siguranța pe care o aveam între ei!

La mare cinste erau și cele două școli cu învățători și profesori devotați copiilor, una în Partizani, alta în Ilganii de Sus. Până în clasele I-IV, fiecare copil se ducea la școală în satul în care locuia. Începând cu clasa a V-a, toți copiii învățau în școala din Partizani.

Exista și un punct medical. Acesta se afla în casa bunicii mele, care era considerată moașa satului.

O dată pe săptămână venea de la Nufărul și asistentul medical, Chiriac Răducanu, care mai dădea consultații, controla copiii și apoi lăsa în mâinile sigure ale bunicii durerile și nevoile satului până în următoarea săptămână. Eu eram, bineînțeles, principala asistentă a bunicii.

Cimitirul era unul singur, în satul Partizani. Era un cimitir pentru amândouă satele, haholi și români, căci așa cum în viață au trăit în armonie, tot așa, și în moarte, erau plânși și duși spre locurile veșnice de tot satul.

Oamenii pe atunci nu aveau multă carte, traiul lor era firesc, după cum trecea viața.

Multe lucruri le știau din firea lucrurilor. Știau când o să plouă după nori, cum va fi iarna după splina porcului. Cunoșteau și alte lucruri după semnele pe care le citeau în apă, în stele, după cele aflate de la bătrâni… se mai sfătuiau despre alte lucruri cu învățătorii și preotul satului.

Altădată, când doreau să afle câte ceva despre viitor, mergeau să-și citească în cărți și să-și dea în bobi la femei care știau acest meșteșug, ghicitul.

În satele noastre viața era și este frumoasă și ușoară.

În Dunăre, prin bălți, prin ghioluri și canale se găsesc destule soiuri de pește: somn, șalău, știucă, biban, caras, caracudă, plătică, roșioară, obleț, crap, avat, lin, scrumbie. Pescuitul era una dintre ocupațiile principale ale bărbaților din satele noastre. De pește se ocupau pescarii, care după ce pescuiau câteva zile duceau peștele la cherhanale. Aveau întotdeauna grijă să ne bucure și pe noi, copiii, care îi așteptam pe malul Dunării când plecau spre cherhana. Ei, cu dare de mână, ne aruncau pe mal pește din toate soiurile, iar noi îl strângeam în torbițe să-l ducem fiecare acasă. Când ajungeam acasă, așa proaspăt cum era, că se zbătea în mână, mama îl curăța și ne făcea cel mai gustos și mai proaspăt borș de pește. Neapărat lângă el făcea o mămăliguță și un castron de mujdei de usturoi, atunci scos din grădină.

În satul în care m-am născut majoritatea bărbaților erau pescari sau măcar o persoană de la fiecare casă.

Era obligatoriu să ai o barcă. De fapt, barca și căruța erau mijloacele de transport pe care le cunoșteam atunci în satul nostru.

Mă întorc în copilăria mea și parcă văd cu ochii minții cum se lăsa înserarea peste sat, pe Dunăre începeau să se adune bărcile cu pescari.

Se începea de la deal, prima barcă, apoi alta și tot așa de la fiecare casă se legau una de alta și începeau cântecele.

Noi, copiii, știam când vin pescarii, lăsam joaca – De-a mijita – sau – Nouă pietre, vitele la margine și alergam de pe unde eram, în picioarele goale, să ascultăm cântecul pescarilor și să le facem cu mâna la plecare în baltă.

Aveam acest spectacol de două ori pe săptămână, când plecau și când se întorceau.

Iubeam acest moment…

Veneau la vale cu bărcile legate una de alta, pescarii, printre care și bunicul Ghiță, cu fețele arse de soare, puternici și curajoși făceau spectacolul serii.

Cântau, niciodată pe aceeași voce, cu tonuri joase, înalte, duioase, cântece de dragoste, de război. Noi ascultam nemișcați, cu respirația oprită.

Câte o tânără mamă își ștergea pe ascuns lacrimile, poate pentru o dragoste tăinuită sau pierdută.

Când ajungeau în dreptul nostru, săream, țipam, ne bucuram, îi salutam și ei cu mâna la pălărie ne făceau un semn de bun rămas.

În dreptul canalului Arhipencu, treceau Dunărea pe partea cealaltă spre baltă, unde înnoptau și veneau a doua zi sau chiar peste două zile, după cum cădea peștele.

Seara se lăsa și peste sat și noi, copiii, cu picioarele obosite și pline de zgârieturi de atâta joacă și alergat, mergeam la culcare și ne lăsam în vraja viselor.

A doua zi, gata, ne făceam gașcă să mergem să ajutăm pescarii la tras bărcile când se întorc.

Câștigătorii eram noi, cei de la vale. Se făcuse un obicei, toţi copiii, băieți și fete, conduși cu barca de frații mai mari, treceam Dunărea în așteptarea pescarilor.

Din cauza căldurii, apa din canal scădea și noi trăgeam bărcile la edec. Erau încărcate cu pește din toate soiurile, cu raci, cu ciulini, cu ouă de pasări, și pescarii nu reușeau să vâslească fără ajutorul nostru. Pentru aceasta, fiecare dintre noi primeam drept plată pește pe care pescarii ni-l dăruiau cu drag.

Ei nu aveau o oră fixă când se întorceau, așa că noi plecam de acasă în zorii zilei când cântau cocoșii, pregătiți cu undițe, râme găseam destule acolo, ne luam cu noi sare, pâine, oțet pentru că dacă pescarii întârziau, trebuia să și mâncăm.

Făceam un foc și puneam peștele prins de noi pe jar și îl coceam. Nici o mâncare nu se compara cu cea făcută de noi în baltă.

Dacă nu cădea pește, cotrobăiam prin baltă după cuibare cu ouă. Niciodată nu veneam cu mâna goală. Ne întorceam cu poala cămășii sau a rochiei plină cu ouă de toate mărimile și culorile, vernil, gălbui, albe, altele pistruiate, maronii. Eu, fată crescută între atâtea mătuși, știam să am grijă de ten, niciodată nu mâncam ouă pistruiate. Ouăle le coceam pe jar, dar de cele mai multe ori le spărgeam și le dădeam pe gât crude.

Supăram multe păsări, le alungam de la cuiburile lor, se speriau, dar foamea era mai presus pentru noi.

Când prindeam pește, și mai ales bibanul cădea bine, îl coceam pe jar, și așa fierbinte, îl mâncam de pe foc. Dacă nu aveam toți, îl împărțeam frățește ca să ne ajungă.

Parcă văd cum stăteam unul lângă altul cu undițele în apă. Vasilică era cel care aduna peștele și-l punea într-un sajoc pe care-l țineam în apă cu peștii prinși.

Și în timp ce aruncam pe spate undița aud… „au, stai…măiiii!!!”

Cârligul undiței se prinsese de pleoapa ochiului lui Vasilică și-l trăgeam spre mine. M-am speriat, dar mai ales el. Am desprins ușor cârligul și i-am spălat ochiul cu apă de baltă, unde de abia găseai un loc limpede de câtă mătasea broaștei era! … Așa ne vindecam noi. Ne puneam o mână de pământ pe locul zgâriat, și eram ca și noi. În așteptarea pescarilor mai făceam și câte o Mijită printre sălcii. Alergam odată cu păsările printre mărăcini, broscuțe, melci, nu ne era teamă de nimic. Eram noi, balta, apa și minunatele zile ale copilăriei. Chiotele noastre de bucurie erau întrerupte doar de ciripitul păsărilor, orăcăitul broaștelor, susurul apei și șuieratul vântului.

Și, într-un târziu se auzea cântecul pescarilor, cu vocile lor puternice, duioase, calde. La ieșirea din baltă, pe canal, pescarii ne dădeau funia, o puneam pe umerele noastre fragile de copii și la îndemnul pescarilor de „Hei rup!”, trăgeam barca, iar ea aluneca încet, pleoșc, pleoșc pe ușoarele valuri unduitoare lăsate de forța bărcii.

Și noi, copiii, ne contopeam cu apa, cu vântul, cu liniștea și cu chipul aspru, dar fericit al pescarilor.

Când ajungeam la Dunăre, unul câte unul treceam pe la pescari cu trăistuțele pregătite și primeam cu dărnicie pește, raci, nuferi, plată dreaptă pentru munca noastră. Apoi fiecare dintre noi urcam într-o barcă și în înserarea care se lăsa cântecele se înălțau sus, ca o mulțumire pentru ziua minunată care a trecut.

Copii și pescari mergeam spre casele noastre fericiți și fermecați de atâta pace, bucurie și simplitate.

Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo îmi trag rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ reavăn și sănătos. Acolo am crescut și m-am format lângă oameni simpli și buni, acolo am învățat să respect obiceiurile și tradițiile satului, acolo am învățat să scriu și să citesc călăuzită de dascăli destoinici, acolo am crescut cu prietenii mei, acolo este copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați cei dragi și tot acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile. Oriunde mai târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita niciodată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările din copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate bucuriile, spaimele, șotiile care le făceam împreună…