Firele nevăzute ale iubirii!

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII
Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie.
În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”.
– Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă ne stat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului:
– Îți amintești, Ioano, când Fănel a  adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus:
– Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală.
Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat:
– Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu.
Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși…
Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste.
Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o:
– Tu ce faci, bunică?
– Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus:
– Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă?
– Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică!
– Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis:
– Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a  oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o  vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit:
– Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți!
Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva:
– Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea!
Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria.
– Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea!
Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea.
– Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama.
Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă:
– Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească!
Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *