Bună ziua, dragi prieteni!
Imediat după defilarea de 1 Mai , a doua zi ne pregăteam de o altă petrecere, ziua  tineretului., la fel de așteptată de tot satul…..

A doua zi, alte bucurii. Sărbătoream ziua tineretului și în această categorie ne încadram toți: copiii, adulții, tinerii căsătoriți, dar și fetele și flăcăii care își căutau perechea. Și vă întreb acum, unde se putea mai bine ca între părinți, bunici, prieteni?

Cine știa cum să pună o vorbă bună pe lângă o mamă mai pretențioasă despre fata vecinei care este frumoasă sau băiatul lui cutare care este harnic și îți ia treaba din mână? Așa că, în dimineața zilei de 2 mai, ne adunam în grupuri așa cum erau legate prieteniile și mergeam la iarbă verde cu panerele pline cu mâncare, băutură, dulciuri și pături pe care să ne așezăm.

Ai mei mai întotdeauna mergeau la păduricea din spatele casei, unde se aduna familia: bunica, surorile mamei măritate, cu cumnații și verișorii mei mai mari sau mai mici decât mine, vecinii noștri din mahala, mai apropiați, cu copiii lor, prietenii mei, frații și surorile mamei încă nemăritate cu flăcăii cu care erau în vorbă și unde puteau să-și șoptească mai bine cuvintele de dragoste decât între cei care-i iubeau, printre sălciile și văcuțele care pășteau liniștite la marginea întinsă cât priveai cu ochii.

Bunica, mama, vecinele se uitau cu drag la tinerii frumoși și parcă se vedeau pe ei în tinerețea lor. Pentru noi, copiii, marginea era ca și casa noastră. Acolo ne simțeam ca acasă. Cunoșteam locul ca-n palmă și, după ce mâncam, mai mult în picioare printre ture de alergături, cu mamele cu ochii și gura pe noi, începeam joaca „De-a mijita”. Să ne ascundem aveam destule locuri și cel care mijea avea de alergat mult ca să ne caute.

Se auzea în pădure ecoul „Cine nu-i gata îl iau cu lopata!” De multe ori se isca din senin între noi o ceartă sau chiar o bătaie din te miri ce, însă mamele cu vorbe bune ne linișteau. Se mai supăra câte una că fata ei a fost trasă de codițe, ne certa, dar nimeni nu se băga. Se știa, „copilul acum se ceartă, acum se împacă” și era păcat să se strice o prietenie veche. Dar după judecata dreaptă pe care o făceau mamele, iar la joacă și acum cel vinovat de mână chiar cu cea pe care o trăsese de codițe.

Și mă gândesc acum cât de frumoasă era copilăria noastră! Atunci nu ne evalua nimeni, încă nu se auzise de psiholog. Atunci când greșeam, măsura se lua pe loc, acasă sau în lume și ne îndrepta purtarea cine se nimerea: bunica, mătușa, unchiul, vecina de-alături, ca să ținem minte unde am greșit. Și la școală, doamna învățătoare avea metodele ei de învățare și corectare a purtării că învățam să scriem și înțelegeam lecția până număra la 10, dar nimeni nu comenta metoda doamnei.

După ce oboseam bine, ne așezam pe pături lângă ai noștri și mâncam din bunătățile de pe fețele de mese așezate direct pe iarba verde. De bucuria noastră se minuna și soarele care trimitea razele spre noi, dar nu atât de fierbinți, ci calde, parcă să ne mângâie.

La petrecerea pe iarbă verde mâncam ce ne plăcea, părinții noștri mai închinau câte un pahar cu vin pentru sănătate, bucurie, prietenie, ne dădeau și nouă un degetar de vin ca să fim puternici și să nu bem altădată pe furiș din curiozitate. După un pahar cu vin, limbile se dezlegau și începeau să povestească de toate, din tinerețea lor, de când erau la școală, ce șotii făceau, îi ascultam și parcă nu-mi venea să cred că și ei făceau ca noi. Însă petrecerea fără muzică este ca mâncarea fără piper și trimiteau vorbă după un lăutar. Hora se făcea pe iarba, mărăcinii și praful de la margine!

Se bucurau și nu le păsa decât de frumusețea zilei, că aveau familiile lor, copii, casa și barca în ogradă, aveau văcuțe, pui și păsări, un porc pe care-l creșteau pentru Crăciun, balta avea destul pește pentru toată lumea, că toți eram sănătoși, aveam școală în sat, biserică, prieteni și vecini buni. Eram fericiți că ne aveam unii pe alții. Poate că aveau și nopți în care nu dormeau, că nu aveau aia sau cealaltă! Dar de ce erau prietenii și familia? Era de-ajuns doar să-ți spui necazurile, că vorba mergea din casă-n casă și toată lumea le sărea în ajutor cu ce putea.

Se lăsa seara, dar petrecerea încă nu se terminase. O continuam la bufet, acolo unde se aduna tot satul de pe unde petrecuseră pe timpul zilei, de la margine, pădurice, baltă sau vizite la familii.
Ne găteam din nou și plecam la deal unde se întindea distracția, acum pe terenul din fața bufetului. Veneam îmbrăcați mai lejer. Muzica lăutărească la acordeon se auzea în tot satul. Veselia, glumele, muzica, buna dispoziție și luna care strălucea în apa Dunării ne făceau să credem că eram într-o poveste frumoasă în care noi eram personajele principale!
Târziu în noapte ne îndreptam spre case, cei mai mici dintre noi pe umerii taților sau în brațele mamelor.

Dimineața,tații noștri plecau la serviciu, mamele însă se întâlneau la margine unde duceau vitele la cireadă și acolo dezbăteau în amănunt cheful de două zile de-a fir -a -păr: cum a fost, cât de frumos, ce rochie frumoasă avea Maria și băiatul lui Colea ce voinic… „Pun pariu”, spunea o vecină, „că deja au făcut vorbele că se potrivesc atât de mult”. Și toată săptămâna au vorbit despre petrecerea de 1 și 2 Mai. Aveau de ce să-și amintească până la următoarea.

Și am avut destule petreceri de 2 Mai în acest fel, diferența era cum o vedeam și o simțeam în fiecare an. Eu însă astăzi am vrut să povestesc despre acel 2 Mai din copilăria mea.
Atunci eram sănătoși, fericiți și voioși! Eu cred că de la soare, de la iarbă, de la aer, de la bunătate, de la bucuria că ne mulțumeam cu ce aveam și cu ce ne-a dat Dumnezeu.
Ei, cam așa eram atunci și așa sărbătoream ziua de 1 și 2 Mai.