”O inimă voioasă este rezultatul inevitabil al unei inimi care dogorește de iubire”(Maica Teresa)

”O inimă voioasă este rezultatul inevitabil al unei inimi care dogorește de iubire”(Maica Teresa)

”Prin ochii mei” autor Angela Dumbravă, este o carte din bucuria de trai.

Povestea mamei despre  

Bunicul Ghiță

Când îmi povestește despre bunicul Ghiță, mama este cu ochii în lacrimi gândindu-se la vremurile de-atunci.

După ea și mătușile Gafița, Stela, Ivana, bunicul era cel mai bun tată, însă pentru mătușile Maria, Ștefana, unchii Manole și Ștefan, bunica era cea mai bună, și părerile despre părinți erau de la un copil la altul după cum se simțeau împreună.

–              Ne aveam, mamă, după cum ne potriveam, a spus mama ca o adevărată psiholoagă.

Dintre frați, mama era cea mai băiețoasă și de aceea încă de copil era mai mult pe lângă bunicul cu care mergea la pescuit. Celelalte mătuși stăteau pe lângă bunica cu care țeseau, torceau, scărmănau lâna, iar unchii cu treburi pe lângă casă, prin grădină, la vite, la cosit fân pentru animalele din curte pentru perioada de iarnă.

Bunicul era un bun pescar, om de nădejde pentru familie și pentru tovarășii lui. Se trezea dimineață și pleca cu ceilalți pescari încolonați cu bărcile legate una de alta spre baltă. Se întorcea de la baltă a doua zi, cu barca plină de pește . Avea grijă întotdeauna ca să oprească pește din toate soiurile ca să facă bunica o ciorbă gustoasă și pentru cei de-acasă.

Și după câteva ore de odihnă se trezea dis-de-dimineață, ducea la barcă peștele, ajutat de bunica, pe care-l așezase încă de cu seară în panere împletite din răchită, apoi pregătea cântarul, pungile, schimburi pentru oraș și la primul cântat al cocoșilor o trezea pe mama și plecau spre Tulcea la cherhana.

Era foarte greu să mergi în susul apei, să tragi la rame cu barca plină ochi și cu panerele încărcate cu pește, așa că mama îl ajuta trăgând la edec barca. Bunicul era la cârma bărcii, iar mama trăgea funia speriată de orice umbră care în imaginația ei se preschimba într-un monstru.

Lumina lunii reflecta în apa Dunării umbrele copacilor. Semănau cu niște uriași cu cât se apropia mai mult de ei. Păsările de noapte erau și ele cu treburile lor, mai ales să găsească mâncare pentru pui. Pentru aceasta se dădea o luptă aprigă între păsările vânătoare și cele vânate. Amestecul glasurilor speriate sau vesele se auzea straniu în noaptea albastră și prelungea până la spaimă trăirile mamei, atunci o copiliță.

 În liniștea noptii se auzeau zgomote, trosnete, chiuituri, care pe mama o înfricoșau tare și ca să se liniștească se uita la bunicul care era cu gândurile duse și privirea la apa de culoare albastră spre auriu și se gândea cu recunoștință la balta care îl ajuta să-și hrănească familia cu bunătățile ei.

Mama, speriată, îl întreba pe bunicul:

–              Tăticule, ce se aude chiuind prin pădurea de sălcii de pe marginea Dunării?

–              Hai, nu te speria, spunea bunicul.

„Sunt flăcăii de la Nufăru. Ei au obiceiul să chiuie noaptea!”, gândea mama fericită. „Dar dacă este ursitul care i-a ieșit în castonul cu apa luată de la Dunăre, dimineața la răsăritul Soarelui în ziua de bobotează?”, și fericită se gândea la chipul băiatului pe care-l visase când își pusese busuiocul de la preot sub pernă și parcă se înveselea gândindu-se la cel care-i fusese sortit. „Oare cum o fi?!”, și în fața ochilor și vedea chipul băiatului pe care-l visase.

Când ajungeau la mila 35, aproape de Tulcea, mama se urca în barcă. Acum bunicul era cel care trăgea cu iscusință barca printre șlepurile și vaporașele priponite de mal și se uita cu drag la mama care picotea obosită de mers printre mărăcini, măturici, răchite, pelin și de gândurile care-i trecuseră prin minte în noaptea luminată doar de lumina lunii. Bunicul, ca să nu-i prelungească neliniștea, i-a spus :

–              Să știi, Miluțo, chiuiturile pe care le auzeai noaptea erau de la guguștiucii care au cuiburile prin sălciile din pădurea din spatele Dunării.

Mama, liniștită de spaimele prin care trecuse, ațipea în clipocitul apei lovite de ramele trase de bunicul și se trezea abia atunci când marfa era deja pe mal. Încă buimacă de somn, avea grijă de panerele pline cu pește până când bunicul găsea o căruță ca să-i ducă la piață unde într-o hală mare, special pregătită, pescarii își așezau pe tarabe peștele.

Și începea fala. Fiecare pescar își expunea cât mai atrăgător marfa, cu peștele, racii, icrele puse în borcane de sticlă prin care se vedeau boabele mari și galbene. La hală veneau precupeți din toate orașele și chiar se înjghebau prietenii între pescari și cumpărători. Începea licitația.

Povestește mama că bunicul era foarte căutat de clienți, pentru că avea cel mai proaspăt și bun pește. Avea secretul lui, spuneau oamenii!

Vindea peștele spunând tot felul de strigări de care se amuzau toți, chiar și ceilalți pescari, care nu-i purtau pică. „Ce este a lui, este a lui!”,  spuneau tovarășii lui de pescărie.

Bunicul era darnic și atunci când venea cineva la taraba lui să cumpere. După ce cântărea marfa, întotdeauna punea un pește, doi în plus zicând tacticos „unul de la mine și unul de la fiica mea, ajutorul meu în pescărie” și făcea cu ochiul spre mama ștrengărește.

Nu întârzia prea mult cu vânzarea pentru că avea mână bună și vindea marfa repede. Dacă îi mai rămâneau câțiva pești îi dăruia câte unui om mai necăjit care-și făcea veacul pe-acolo uitându-se cu jind la peștele care încă mai dădea din coadă.

După ce termina cu treaba o lua pe mama ca să facă cumpărăturile pentru acasă. Și câte nu trebuie la o casă cu atâția copii de hrănit! Mergea cu bunicul la brutărie de unde cumpărau câteva pâini calde și rumene, zahăr, orez, ulei, mai cumpăra și dulciuri după care se dădeau în vânt toți frații mamei. Se opreau și pe la găzărie de unde cumpărau în bidoane pregătite de acasă un gaz galben ca uleiul pentru lămpile cu care luminau camerele.

După ce terminau cu cumpărăturile, plecau în piață unde la tarabele turcești găseau bragă, gogoși, halva și baclavale. Acolo se așezau la o masă și bunicul comanda două halbe de bragă pentru el. Trăgea pe gât pe nerăsuflate braga, se ștergea pe gură cu podul palmei și, după ce se răcorea, îi comanda mamei un sifon cu sirop de vișine. Înfometați, mâncau gogoșile fierbinți și se bucurau de puțina tihnă în care bunicul își bea a doua halbă vorbind cu o cunoștință despre cum merge pescări-tul, cum cade peștele, cum sunt grânele.

Mama abia aștepta acest moment ca să se uite prin piață la podoabe, mărgele colorate, inele, brățări, șaluri. Se uita la ele și tare i-ar fi plăcut șirul de mărgele roșii, dar bunicul știa cam ce voia mama și la plecarea din piață se apropia de taraba în care mama a zăbovit mai mult și o întreba:

–              Ei, ce zici, Miluțo, așa că-s frumoase mărgelele roșii?

Mama, strălucindu-i ochii se și vedea cu mărgelele.

Bunicul i le cumpăra și întotdeauna îi zicea:

Povestea mamei despre  

Bunicul Ghiță

Când îmi povestește despre bunicul Ghiță, mama este cu ochii în lacrimi gândindu-se la vremurile de-atunci.

După ea și mătușile Gafița, Stela, Ivana, bunicul era cel mai bun tată, însă pentru mătușile Maria, Ștefana, unchii Manole și Ștefan, bunica era cea mai bună, și părerile despre părinți erau de la un copil la altul după cum se simțeau împreună.

–              Ne aveam, mamă, după cum ne potriveam, a spus mama ca o adevărată psiholoagă.

Dintre frați, mama era cea mai băiețoasă și de aceea încă de copil era mai mult pe lângă bunicul cu care mergea la pescuit. Celelalte mătuși stăteau pe lângă bunica cu care țeseau, torceau, scărmănau lâna, iar unchii cu treburi pe lângă casă, prin grădină, la vite, la cosit fân pentru animalele din curte pentru perioada de iarnă.

Bunicul era un bun pescar, om de nădejde pentru familie și pentru tovarășii lui. Se trezea dimineață și pleca cu ceilalți pescari încolonați cu bărcile legate una de alta spre baltă. Se întorcea de la baltă a doua zi, cu barca plină de pește . Avea grijă întotdeauna ca să oprească pește din toate soiurile ca să facă bunica o ciorbă gustoasă și pentru cei de-acasă.

Și după câteva ore de odihnă se trezea dis-de-dimineață, ducea la barcă peștele, ajutat de bunica, pe care-l așezase încă de cu seară în panere împletite din răchită, apoi pregătea cântarul, pungile, schimburi pentru oraș și la primul cântat al cocoșilor o trezea pe mama și plecau spre Tulcea la cherhana.

Era foarte greu să mergi în susul apei, să tragi la rame cu barca plină ochi și cu panerele încărcate cu pește, așa că mama îl ajuta trăgând la edec barca. Bunicul era la cârma bărcii, iar mama trăgea funia speriată de orice umbră care în imaginația ei se preschimba într-un monstru.

Lumina lunii reflecta în apa Dunării umbrele copacilor. Semănau cu niște uriași cu cât se apropia mai mult de ei. Păsările de noapte erau și ele cu treburile lor, mai ales să găsească mâncare pentru pui. Pentru aceasta se dădea o luptă aprigă între păsările vânătoare și cele vânate. Amestecul glasurilor speriate sau vesele se auzea straniu în noaptea albastră și prelungea până la spaimă trăirile mamei, atunci o copiliță.

 În liniștea noptii se auzeau zgomote, trosnete, chiuituri, care pe mama o înfricoșau tare și ca să se liniștească se uita la bunicul care era cu gândurile duse și privirea la apa de culoare albastră spre auriu și se gândea cu recunoștință la balta care îl ajuta să-și hrănească familia cu bunătățile ei.

Mama, speriată, îl întreba pe bunicul:

–              Tăticule, ce se aude chiuind prin pădurea de sălcii de pe marginea Dunării?

–              Hai, nu te speria, spunea bunicul.

„Sunt flăcăii de la Nufăru. Ei au obiceiul să chiuie noaptea!”, gândea mama fericită. „Dar dacă este ursitul care i-a ieșit în castonul cu apa luată de la Dunăre, dimineața la răsăritul Soarelui în ziua de bobotează?”, și fericită se gândea la chipul băiatului pe care-l visase când își pusese busuiocul de la preot sub pernă și parcă se înveselea gândindu-se la cel care-i fusese sortit. „Oare cum o fi?!”, și în fața ochilor și vedea chipul băiatului pe care-l visase.

Când ajungeau la mila 35, aproape de Tulcea, mama se urca în barcă. Acum bunicul era cel care trăgea cu iscusință barca printre șlepurile și vaporașele priponite de mal și se uita cu drag la mama care picotea obosită de mers printre mărăcini, măturici, răchite, pelin și de gândurile care-i trecuseră prin minte în noaptea luminată doar de lumina lunii. Bunicul, ca să nu-i prelungească neliniștea, i-a spus :

–              Să știi, Miluțo, chiuiturile pe care le auzeai noaptea erau de la guguștiucii care au cuiburile prin sălciile din pădurea din spatele Dunării.

Mama, liniștită de spaimele prin care trecuse, ațipea în clipocitul apei lovite de ramele trase de bunicul și se trezea abia atunci când marfa era deja pe mal. Încă buimacă de somn, avea grijă de panerele pline cu pește până când bunicul găsea o căruță ca să-i ducă la piață unde într-o hală mare, special pregătită, pescarii își așezau pe tarabe peștele.

Și începea fala. Fiecare pescar își expunea cât mai atrăgător marfa, cu peștele, racii, icrele puse în borcane de sticlă prin care se vedeau boabele mari și galbene. La hală veneau precupeți din toate orașele și chiar se înjghebau prietenii între pescari și cumpărători. Începea licitația.

Povestește mama că bunicul era foarte căutat de clienți, pentru că avea cel mai proaspăt și bun pește. Avea secretul lui, spuneau oamenii!

Vindea peștele spunând tot felul de strigări de care se amuzau toți, chiar și ceilalți pescari, care nu-i purtau pică. „Ce este a lui, este a lui!”,  spuneau tovarășii lui de pescărie.

Bunicul era darnic și atunci când venea cineva la taraba lui să cumpere. După ce cântărea marfa, întotdeauna punea un pește, doi în plus zicând tacticos „unul de la mine și unul de la fiica mea, ajutorul meu în pescărie” și făcea cu ochiul spre mama ștrengărește.

Nu întârzia prea mult cu vânzarea pentru că avea mână bună și vindea marfa repede. Dacă îi mai rămâneau câțiva pești îi dăruia câte unui om mai necăjit care-și făcea veacul pe-acolo uitându-se cu jind la peștele care încă mai dădea din coadă.

După ce termina cu treaba o lua pe mama ca să facă cumpărăturile pentru acasă. Și câte nu trebuie la o casă cu atâția copii de hrănit! Mergea cu bunicul la brutărie de unde cumpărau câteva pâini calde și rumene, zahăr, orez, ulei, mai cumpăra și dulciuri după care se dădeau în vânt toți frații mamei. Se opreau și pe la găzărie de unde cumpărau în bidoane pregătite de acasă un gaz galben ca uleiul pentru lămpile cu care luminau camerele.

După ce terminau cu cumpărăturile, plecau în piață unde la tarabele turcești găseau bragă, gogoși, halva și baclavale. Acolo se așezau la o masă și bunicul comanda două halbe de bragă pentru el. Trăgea pe gât pe nerăsuflate braga, se ștergea pe gură cu podul palmei și, după ce se răcorea, îi comanda mamei un sifon cu sirop de vișine. Înfometați, mâncau gogoșile fierbinți și se bucurau de puțina tihnă în care bunicul își bea a doua halbă vorbind cu o cunoștință despre cum merge pescări-tul, cum cade peștele, cum sunt grânele.

Mama abia aștepta acest moment ca să se uite prin piață la podoabe, mărgele colorate, inele, brățări, șaluri. Se uita la ele și tare i-ar fi plăcut șirul de mărgele roșii, dar bunicul știa cam ce voia mama și la plecarea din piață se apropia de taraba în care mama a zăbovit mai mult și o întreba:

–              Ei, ce zici, Miluțo, așa că-s frumoase mărgelele roșii?

Mama, strălucindu-i ochii se și vedea cu mărgelele.

Bunicul i le cumpăra și întotdeauna îi zicea:

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.