Autor Angela Dumbravă, Tulcea .România

Îmi amintesc că toată perioada liceului am umblat încăl-

țată doar cu o pereche de pantofi maro. Bineînțeles că la

început, ca orice lucru nou, erau frumoși, călduroși, dar după

atâta purtat se tociseră că ajunsesem să fiu mai toată iarna cu

picioarele ude.

Ultima dată în iarna despre care povestesc, când am fost

acasă, pe mama a prins-o mila și mi-a dat o parte din economii-

le ei, cu greu strânse, ca să-mi cumpăr o pereche de cizme din

piele.

După ce mi-a dat banii, mama m-a dădăcit cum a știut ea

mai bine. Să fiu atentă când le cumpăr, să controlez să nu aibă

cusur, „dar mai bine”, a zis mama „să iei pe cineva de încrede-

re cu tine, ca să nu te păcălească vânzătoarea”.

Normal că mă duceam cu cineva, dar nu cu cine voia

mama, ci cu bunele mele prietene, care nu urmăreau cizme

trainice așa cum voia mama, să mă mai țină câțiva ani. Atunci

începuseră să se poarte cele înalte până la genunchi și cu tocuri.

Banii mamei nu-mi ajungeau să cumpăr decât poate doar o

cizmă. Aveam însă o speranță, așteptam banii de la bursa pe

care o primeam în decembrie și atunci pe trei luni, pe tot se-

mestrul.

Îmi amintesc de prima mea pereche de cizme portocalii

din piele pe care mi-am ales-o și pentru că mi-au mai rămas

bani, am mai cumpărat un palton de stofă grena cu guleraș de

blană albă artificială și o bască din stofă din aceeași culoare ca

paltonul. Îmi stătea tare bine, nu glumă! Abia așteptam să rămân

singură în camera de internat și să mă admir în oglinda înaltă

pusă pe tot peretele și mă învârteam mândră ca o păuniță prin

cameră, bucuroasă de cum arătam. Nu voiam să fiu văzută de

colege, că știți cum este cu invidia. Abia așteptam să ajung cu

hainele mele noi de Crăciun în vacanța de iarnă acasă, dar, spre

nemulțumirea mea, am reușit să port cizmele vreo două săptă-

mâni, timp în care le ștergeam și le îngrijeam în fiecare zi „ca

pe ochii din cap”.

Dar cum minunile nu țin prea mult, într-o dimineață care

nu anunța nimic rău, când să mă încalț, am văzut că uneia din

cizme i se dezlipise talpa și a trebuit să mă încalț din nou cu

vechii pantofi, pe care-i pitisem printre lucrurile vechi. Proba-

bil, mă gândesc acum, voiam să-i păstrez ca amintire din anii

de liceu.

În ziua aceea am plâns până târziu…

Nimeni nu-mi intra în voie și nici nu voiam să spun cuiva

de necazul meu. Dar până la urmă m-am gândit să merg la ma-

gazinul de unde le-am cumpărat și să reclam nemulțumirea și

nu m-am gândit la o reclamație obișnuită… am luat adresa și

am scris o scrisoare în care îmi arătam bucuria de prima mea

pereche de cizme, pe care mi-am cumpărat-o din primii mei

bani primiți din bursa care mi se cuvenea pe drept pentru mun-

ca mea. Scrisoarea nu este mot à mot. Dar, cred că așa a sunat

atunci:

„Dragă Fabrică de Încălțăminte,

Mă bucur mult că exiști și mai ales mulțumesc pentru că

încălțați atâția oameni, îi feriți de frig pe timpul iernii, vara îi

apărați de nisipul fierbinte, cioburi, mărăcini și ai putut să-mi

faci o mare bucurie și să-mi îndeplinești una din cele mai mari dorin-

țe… să fabrici pentru mine prima pereche de cizme din viața

mea!

Și nu oricum… ci exact cum le-am dorit: portocalii, înal-

te, cu tocuri și din piele. E drept, ca să le am, m-am pus bine

cu burta pe carte ca să primesc bursă, dar tot nu îmi ajungeau

banii, dacă nu punea umărul și mama cu bănuții din munca ei,

pe la casele celor mai bogați din sat. Deci când să mă bucur și

eu, după o săptămână de purtat numai de la internat la școală

și cu toate îngrijirile, s-au dezlipit așa cum le vedeți.

Dar mă opresc aici, nu mai vorbesc despre asta pentru

că este Crăciunul.

Sărbători cu bine!

O elevă care se bucură că existați!

PS: Totuși vă rog mult să le lipiți dumneavoastră și să mi le

trimiteți înapoi pentru că eu nu mai am bani să plătesc și ciz-

marul.”

Am pus scrisoarea în cutia cu cizmele și am trimis-o pe

adresa fabricii. I-am spus mamei că nu mi-am cumpărat încă,

așteptam să aducă la magazin cizme cum îi plăceau ei.

În trei săptămâni am primit cizmele pe adresa mea la in-

ternat și nu erau lipite. Era o pereche de cizme noi, o perie și o

cutie de cremă de ghete portocalie, cum erau cizmele. Un mic

dar din partea lor pentru înțelegere.

Sau, mai știi, poate celor de la fabrică le plăceau poveștile!

Nu am uitat niciodată prima mea pereche de cizme din

piele portocalii și cu tocuri.

Parcă le și văd: înalte până la genunchi, portocalii, din piele, pe

atunci la modă și turnate pe piciorul meu.