Poate v-ar place!
Ospățuri cu dichis și taifas!
Fată dragă, dacă mă gândesc la vremurile când eram încă o fetișcană simt cum inima o ia la trap de emoție și bate așa de tare că o aud în urechi de parcă zburdă prin copilăria și tinerețea mea.
Ca să spun așa, tare frumos mai trăiam înainte fie că eram copil, părinte, bunic, prieten sau vecin. Ne aveam bine între noi și ne făceam timp să ne întâlnim mai des, chiar și doar până la casa unui vecin ca să-i dăm binețe și tot era bine că puteam să ne spunem păsurile și bucuriile. Părinții noștri, în afară de întâlnirile în familie de sărbători sau zilele onomastice unde eram nelipsiți ba de ziua Sfintei Maria, Ana, Ioana sau a Sfântului Gheorghe, Ion, Vasile, Iordan Constantin, Dumitru, își mai găseau și alte ocazii ca să fie împreună:
-Ba că erau invitați la pomana unui vecin care murise demult, ori la nunta unui prieten din copilărie care își însura băiatul cel mare sau la botezul celui mai mic copil a vecinului de vizavi de casa noastră sau invitați de onoare la pețitul fetei cutare pentru băiatul cutărui sau la toate nunțile unde mergeam cu mic cu mare ,dar și la alte petreceri fără niciun motiv și doar așa ca să guste vinul din anul acela sau atunci când se întorceau de la biserică să mănânce împreună și câte motive nu se găseau atunci când se întâlneau oameni de omenie.
Părinții noștri, Gheorghe și Aftinia, erau tare veseli și, mai ales mama care lumina în jurul ei totul cu bunătatea, frumusețea, veselia și râsul hohotit care îndemna la veselie pe fiecare din cei prezenți. Roiau în jurul ei oamenii, chiar și noi, copiii, de zici că avea lipici. Povestea tot felul de pozne din copilărie, din tinerețe și chiar despre nepriceperile ei de tânără soție și mamă. Nu se făcea o petrecere fără ei și le plăceau să se întâlnească cu vecinii și oriunde era rost de o adunare între oameni buni erau și ei prezenți, dar nu se dădeau în lături să invite și în casa noastră prieteni de câte ori se ivea o ocazie. Erau darnici și puneau fără zgârcenie tot ce era mai bun pe masă.
Dacă ai ști cât de mult ne plăceau nouă, copiilor, zilele când mama se întâlnea cu prietenele ei. Cel mai mult ne bucuram că veneau cu copiii lor și atunci era rost de o joacă pe cinste și pentru noi. Abia așteptam aceste întâlniri și cu atât mai mult că la o întâlnire ca aceasta mama se abținea să ne certe de față cu veciniile, chiar dacă, după ce se termina petrecerea, nu scăpam de dojenile ei.
Ziua când mama își invita prietenele era ca o zi de sărbătoare și parcă o și văd cu câtă emoție își aștepta musafirele chiar dacă se întâlneau în fiecare zi la gard, așa la o vorbă. Până să ajungă invitatele, mama își mai arunca încă o dată ochii peste tot ca să vadă dacă toate lucrurile prin casă erau la locul lor și se mai uita pentru ultima oară dacă era pregătit totul pentru masă și la noi, copiii , dacă ne îmbrăcaserăm cu hainele pe care ni le lăsase fiecăruia și parcă o văd cum ne răsucea pe fiecare în toate părțile și mai lega un cordon sau mai așeza o fundă, ba îi ciufulea cârlionții fratelui Fănel ,feblețea ei (era cel mai mare și nu-I ieșea din vorbă niciodată ) și când credea că totul era cum trebuia, abia atunci începea găteala ei.
Acum, dacă mă gândesc bine, mama era așa de frumoasă că putea să se îmbrace cu orice, că-i stătea bine, dar ea se gătea cu ce avea mai frumos în casă și neapărat și cu ceva nou. Avea întotdeauna în ladă ceva cusut pentru o astfel de întâlnire și își primea musafirele în casa mare.
Niciodată nu veneau toate odată, ci pe rând, după cum își terminau treburile prin curte și casă. Întotdeauna aduceau și o mică atenție pentru gazdă și asta după ce anotimp era. Dacă era vară aduceau câteva fructe din pomii din curte sau primele trufandale din grădină, câteva roșii, castraveți, dovlecei sau chiar o farfurie cu pișcoturi care miroseau a mirodenii de vanilie sau lămâie că ne lăsa gura apă de cum intrau în curte. Ce pot să spun e că nimeni nu venea cu mâna goală în vizită.
Și parcă le văd pe bunica Păuna și pe mătușa Domnica care aveau casele pe lângă casa noastră, (atunci așa era obiceiul când se căsătoreau își căutau loc de casă pe lângă părinți sau alte neamuri), gătite în halate înflorate de zanana și care-ți luau ochii, de ce strălucitoare erau, iar pe cap legate cu broboade de mătase în culori vii și vesele, legate “de-a moda” și încălțate în papuci de casă matlasați.
De câte ori se vizitau, toate musafirele mamei erau îmbrăcate mai altfel decât cum le știam în zilele obișnuite și după ce-și dădeau binețile cuvenite se complimentau între ele” că ce frumoasă ești și ce rochie colorată ai, vecina, te prinde tare bine culoarea verde” și mama nu zăbovea prea mult cu complimentele cu vecina că intra pe poartă alta și mama îi ieșea înainte:
– A, ce bine că ai venit și tu, Maria! Acum văd că ți-ai cusut halat nou, e tare frumos, tot la tanti Ioana l-ai cusut? Și mama nu aștepta prea mult răspunsul că deja o complimenta pe altă vecină.
Dacă mă întrebi pe mine, fată, și tanti Maria zâmbea cu toată fața de ce-și amintea:
-Cea mai frumoasă, după mine, era vecina noastră, tanti Florica.
Era tare darnică și de câte ori ajungea pe la noi, întotdeauna ne aducea și nouă ceva bun, o bomboană, un dulce făcut de ea în casă sau ce găsea copt în grădină în perioada aceea. Era copilăroasă și se juca cu noi ca un copil! Pentru asta era privită cu oarecare invidie de vecinele mai în vârstă și de cum intra în casă, roșie la față după joaca cu noi prin curte, o lua imediat la descusut o vecină mai de treabă:
-Ce ten curat ai tu, Florico! Zău, parcă nici nu te-a văzut soarele în vara asta, ori te ferești de el și îți acoperi fața? Și, uite ce corp frumos și subțirel ai … Parcă ești o fată mare, nici n-ai zice că ai născut patru copii!
Tanti Florica făcea fețe -fețe și se înroșea până în fundul ochilor de rușine și emoție, apoi ne dădea darurile pe care ni le adusese de acasă și se așeza la masă bucuroasă că a fost băgată în seamă de musafirele mai în etate ale mamei. La masa joasă, lângă ele, ne așezam și noi, copiii, și după o hârjoneală între noi pentru ocuparea locului unde să stăm așteptam nerăbdători momentul când mama ne servea cu dulceața ei specială de caise.
Altădată se întâlneau ca să facă plăcinte cu brânză, gutui, mere, dovleac sau ce era copt atunci. Veneau tot așa frumos îmbrăcate numai că dacă făceau plăcinte fiecare avea și un șorț brodat în față ca să nu-și murdărească halatul și cu părul strâns într-un coc și cu o băsmăluță legată să nu le cadă vreun fir de păr în coca pe care o frământau. Ca să meargă treaba bine, nu este așa ușor să faci plăcinte aici ,îți trebuia pricepere că altfel, dacă nu te pricepeai ,te făceai de râs între atâtea femei cu ochii pe tine și când începeau să pregătească plăcinta se organizau foarte repede.
Una făcea focul la cuptorul din curte, alta făcea foile, o vecină răzuia dovleacul, merele, gutuile. Bunica le privea atente cât de pricepută este una față de alta. După ce puneau plăcintele în tăvi le băgau în cuptorul pe vatră cu lopata de lemn. Și aici ultimul cuvânt îl avea de spus tot bunica .
Dacă se nimerea toamna, când erau și bostani de plăcintă, tăiau unul în felii și le băgau în cuptor ca să se coacă. Scoteau din cuptor tăvile când feliile erau rumenite și din care ieșeau aburi și așezau feliile coapte pe un fund de lemn mare, le acoperea cu un peșchir și le lăsa așa câteva minute ca să se răcorească. Ne așezam pe scăunele în jurul mesei ne luam o felie de dovleac din care încă mai ieșeau aburii. Nu aveam răbdare să le lăsăm să se răcească și nerăbdători luam o linguriță cu care scobeam miezul dulce din coaja groasă. Ne frigeam la limbă așa că schimbam îmbucătura dintr- o parte în alta a gurii și închideam ochii de plăcerea gustului de dovleac copt. Și după ce ne potoleam pofta cu feliile de dovleac care erau primele băgate în cuptor urmărite cu grijă de bunica care le lăsa să se coacă la foc molcom să nu le ia focul iute și să le ardă. Și în așteptarea plăcintelor făceam câteva ture de alergat prin curte și ne opream în fața cuptorului ca să vedem ce mai e pe acolo.
De altfel, cred că nimeni din curte nu mai rezista la mirosul de plăcinte și cred că se simțea în toată mahalaua. Erau o bucurie mesele acelea cu prietenele mamei . După ce bunica scotea plăcintele din cuptor cu o lopată de lemn, celelalte vecine le așezau pe masă și fiecare își lua din plăcinta care-i plăcea cel mai mult. Mie, ca să spun pe drept îmi plăceau toate, dar începeam întotdeauna cu plăcinta cu brânză peste care bătuseră un castron de ouă adunate atunci din cuibar și bătute cu o smântână de zici că era unt, adus de tata de la baltă și făcut din laptele muls de la văcuțele noastre. Mă uitam la fiecare cât de repede mâncau de zici că se băteau turcii la gura lor. După ce ne mai potoleam foamea începeau discuțiile între ele și mamele, mai în glumă mai în serios, aduceau vorba despre vecina de peste drum că este tare înceată la treabă sau de câte o fată sau băiat și se înfiripau între ele discuții, chiar și mici bârfe din te miri ce, dar fără răutate.
-Tu să știi că atunci, pe vremea mea, nu era dușmănie.
Ne așezam în curte la masă în cerdac și noi, copiii, eram omeniți ca egalii mamelor și după ce mâncam și ne făceam siesta, fratele nostru mai mare, Fănel ne cânta la caval. Ne miram cum de știa să cânte atât de frumos! Cânta din tot sufletul lui, furase cântatul la caval de la un vecin al nostru care trăia singur. De tristețe cânta așa.
Vecinele îl ascultau pe Fănel și fiecare era cu gândul la o poveste din tinerețea ei și totuși nu putea să se gândească prea mult la ce-a fost, că afară începea să se însereze și mai aveau încă atâtea de făcut până se lăsa noaptea și una câte una pleca la casa ei și intra în rolul pe care-l avea fiecare pe scena vieții.
Acum, dacă mă gândesc mai bine, îmi plăceau și întâlnirile tatălui meu cu prietenii lui. Tata a fost un om tare harnic și cu toate că a trăit în baltă și mai mult singur nu era, ca să zic așa, băutor și nici oamenilor zilieri plătiți cu ziua și care lucrau cu el nu le dădea voie să bea cât erau la noi la muncă. Tatălui nostru pe lângă munca pe care o făcea la fermă avea și alte bucurii îi plăcea să citească ziarele și asta întotdeauna după ce termina munca prin curte. Cum se însera, după ce mâncam, se ducea în ceardac unde veneau și oamenii care-l ajutau la munca câmpului sau chiar și câte un vecin de la o fermă din apropiere care știa că seara la „Nea Gheorghe” se discuta și se citea din ziar despre politică sau celor mai tineri le povestea de timpurile mai vechi iar ei îl ascultau și se mirau de câte lucruri știa.
Tata era respectat pentru multe lucruri: că știa să facă atâtea treburi prin curte și chiar să construiască o casă, că ce începea ducea la bun sfârșit, avea grijă de atâția copii și mai ales că știa să citească. Pe lângă asta mai avea și niște gusturi rafinate pentru atunci și când se odihnea îi plăcea să bea o ceașcă de ceai cu precuscă făcut la samovarul primit de la tatăl său. Samovarul semăna cu un butoi micuț, auriu de zici că era din aur și parcă îți ardea ochii când te uitai la el. Primise de mult samovarul numai că începuse să facă ceai la el după ce ajunsese om în toată firea. Prinsese acest obicei încă de flăcău și învățase să facă ceaiul așa cum îl făcea tatăl lui. Când eram cu el la baltă ne lăsa și pe noi, copiii, să-l privim când pregătea ceaiul. Era o bucurie să-l privești. Avea un fel de eleganță de boier și scotea tacticos din dulapul de bucătărie de ce avea nevoie pentru pregătirea ceaiului. Și scotea pe rând la început câteva bucăți de zahăr cubic și după asta de câți invitați avea, apoi aduna din grădină, cât se mai vedea încă, câteva crenguțe de izmă sau mușețel și rupea doar vârfurile ca să fie mai fragede și le spăla de praf în câteva ape. Mai scotea din dulăpiorul cu mici nimicuri folositoare, un clește micuț și argintiu cu care tăia bucata de zahăr în patru bucăți mai mici pe care le așeza pe o farfurie micuță și zahărul, iar în ceșcuța, perechea farfuriuței (erau piese de la un ceainic delicat din porțelan fin, primit la nunta lor și de care avea grijă ca de un obiect de muzeu), punea din samovar ceai din izmă sau mușețel din cele care creșteau în curtea noastră departe de animale și păsări. Samovarul semăna cu un butoiaș și în mijlocul lui avea cărbuni. Era atent să nu se opărească și scotea cu mare grijă câte o cană cu ceai și o punea pe o farfurie adâncă, între timp servea toți invitații cu câte o bucățică de zahăr pe care o țineau sub limbă și o sorbeau ușor ceaiul fierbinte din farfurioară cu prietenii săi. Uneori invitați erau și vecinii de la fermele din jur.
Serile erau așteptate cu nerăbdare de invitații tatălui meu și în liniștea care se lăsa, cu cerul înstelat care le lumina fața de bucuria de a servi un ceai alături de prieteni, amânau gândurile și problemele pentru a doua zi și își lăsau sufletul să trăiască bucuria nopții, a prieteniei și bunăstării. Se lăsau în voia momentului și a trăirii de-atunci! Tata nu era un fumător înrăit, ci doar din când în când la anturaj avea și foi de țigară pe care le ținea totdeauna în tabacheră. Scotea tacticos foițele de țigară din tabacheră, lua una o răsucea și pe foiță punea tutun. Fuma ocazional, atunci când era mai îngândurat, dar a început să fumeze mai mult după ce a murit mama.
Tata era o figură interesantă. Mă gândesc acum că semăna cu Stalin. Avea o mustăcioară neagră, tunsă scurt și chiar în hainele de lucru dacă se îmbrăca părea distins. Nu era prea înalt, era așa tocmai cum îi stă mai bine omului:” nici prea gras și nici prea slab”.
Mie îmi plăcea cum își purta părul. Avea un păr negru și des pe care-l pieptăna peste cap cu fruntea lată lăsată liberă. Tare mare grijă avea de părul lui și în buzunarul de la spate întotdeauna se găsea un pieptene și pe care-l folosea des.
Dar și ce ochi avea tata, parcă n-am mai văzut la nimeni! Erau, tu, niște ochi căprui calzi și când era cazul fermi și mai ales atunci când nu era mulțumit de ceva. Cu ochii lui calzi băga în boală multe femei. Poate na-i să mă crezi, dar tata a iubit-o doar pe mama și după ce a murit ea nu i-a mai trebuit alta.
Mama era o femeie tare frumoasă și tata pe bună dreptate era gelos pe ea când mergeau la nunți sau petreceri. Stătea lângă prieteni și fuma țigară de la țigară și vorbeau despre războiul care se apropia și printre rotocoalele de fum se uita la ea ce voinică este și cât ținea petrecerea n-o pierdea din ochi. De fapt ca să zic așa tata…”nu a avut ochi decât pentru mama”.
Părinții mei s-au înțeles și au trăit frumos împreună. Și mama îl iubea și de multe ori îl dezmierda mai mult ca pe noi, copiii. Aveau ei o vorbă pe care o auzeam mereu:
” Pe copii să-i pupi și să-i mângâi doar când dorm, că altfel le cresc coarnele”.
Zvonurile care se auzeau despre război se adeveriseră și tata și alți prieteni de vârsta lui au primit ordin de concentrare să se prezinte la cazarmă și într-o zi am primit vestea că tata și alții au fost trimiși pe front. (războiul din 44). În această situație, bunicul a fost nevoit să lase totul în grija bunicii și a unei mătuși încă nemăritată și a plecat la baltă. Știa că nouă, copiilor ne trebuia mâncare. Așa am rămas doar cu mama pe care o vedeam destul de îngândurată. Făcea câteva drumuri pe zi la poartă să vadă dacă nu vine poștașul cu vești de pe front, se mai auzea câte un zvon că pe un vecin de pe altă stradă l-au trimis acasă că avea piciorul rupt.
Tu, Fată, când mă gândesc acuma, cred că și mamei i-ar fi plăcut să-l vadă chiar cu un picior rupt numai să fie acasă. Treceau lunile și tata nu mai venea, dar ne mai trimitea câte o veste prin câte un om din oraș care ajungea acasă să se trateze de vreo boală.
Îmi amintesc și acum cât de mult îl iubea mama pe tata și nu putea să mănânce mai nimic fără el, noroc că se mai lua după noi, eram mulți și când începeam să mâncăm ne îndemnam unul de la altul și rămneai la gura noastră când mâncam, dar mama avea grijă să-I oprească și lui din fructele care se coceau vara și le ducea în beci ca să guste și tata. În curtea noastră aveam destui pomi fructiferi unii mai vărateci, dar și niște peri târzii de toamnă și mama le ținea în copac până târziu poate -poate venea tata și prindea din ele. Când nu le mai putea ține în copac le aduna și le păstra în pod, iar cele pe care nu le putea păstra le făcea dulceață sau gem și le depozita în casa mare. Noi, copiii, nu intram acolo decât atunci când trebuia să fim prezenți și acolo mama își ținea dulciurile sub cheie de noi. Ne dădea porționat cu o anumită ocazie. Dulceața o făcea din fructele din pomii din curtea noastră, mai special un cais și toți știam asta. Caisul era pomul mamei, era altoit și avea fructele aproape albe nu portocalii cum sunt de obicei. Din fructele caisului mama făcea cea mai grozavă dulceață și se vorbea de dulceața mamei și prin vecini. Era taina ei și nu dădea la nimeni rețeta și atunci când nu scăpa de vreo vecină prea insistentă îi dădea rețeta, dar avea grijă să nu-i dea și secretele ei.
Caisul era timpuriu și atunci când făcea dulceața, mama ne lăsa și pe noi, fetele, pe lângă ea ca să asistăm la pregătirea ei și avea grijă să ne spună:
-Fetelor, ca să vă iasă și vouă dulceața tot atât de bine cum o fac eu trebuie să furați asta de la mine și să fiți atente cum o fac eu. Pregătirea dulceții era ca un ritual. Se trezea dis-de -dimineață și aduna cu mâna ei caisele una câte una ca să nu se zdrobească, le punea într-un vas larg și le ducea în casă tot așa cu multă atenție (umbla cu ele de parcă ar fi fost ouă și îi era teamă să nu se spargă) lua pe rând fiecare caisă îi scotea sâmburele cu grijă, îl spărgea cu un ciocan, ușor ca să scoată miezul întreg, scotea pielița de pe el și îl băga din nou în caisă, ca atunci după ce o făcea să se simtă și gustul ușor amărui .După ce termina cu toate caisele, făcea siropul din zahăr și apă și le dădea drumul în ceaun, așa întregi , apoi le lăsa la foc mic ca să nu se sfărâme, punea o linguriță sau două de sare de lămâie, încerca siropul cu o lingură de lemn, ca să vadă dacă s-a legat și așa încă fierbinte o turna în borcane le mai ținea în cuptorul plitei apoi le învelea cu o pătură și le lăsa așa până a doua zi, atunci când scria pe borcan , cu un creion chimic, pe care-l muia în gură ca să se vadă bine și scria citeț anul când a fost făcută dulceața.
Gândul la tata și pregătirea cămării pentru iarnă ca să guste și el din ce făcea mama din curte îi mai alunga gândurile. Dar cu cât trecea timpul, mama se făcea mai palidă, scădea din puteri și parcă se împuținase, pe zi ce trecea era mai tristă și parcă de-abia aștepta să treacă ziua , ca noi să ne culcăm și să nu o vedem ce face. Mă trezeam de multe ori în suspinele ei și dimineața vedeam cum pernele și patul unde dormea singură erau răsucite și mototolite de cât se perpelea toată noaptea…Era cu gândul departe și nu mai era atentă la ce era în jurul ei, îi dispăruse până și roșul din obraji și chiar renunțase la vizitele pe care le făceau între femei… Doar câte odată o mai vedeam că mai zâmbea atunci când lua fotografia tatălui în brațe.
Se zvonea prin cartier că se întorceau bărbații de la război …Mama parcă înflorise, dar numai era aceeași îi intrase tristețea în suflet.
Și chiar dacă venise tata acasă ea se topea pe picioare și n-a mai fost niciodată femeia de altădată.
