Poveștile de-atunci și Condeiul Fermecat

Poveștile de-atunci și Condeiul Fermecat


POVEȘTILE ȘI POVESTITORUL
Încă de mică am iubit poveștile și cred că nici nu se
putea altfel, că de când am făcut ochi și am început să
înțeleg ce și cum, mă trezeam legănată în brațele mamei,
ale mătușilor și ale bunicilor care mă linișteau fiecare cu
tot felul de povești simple, născocite pe loc, așa cum știa
fiecare.
Eu, așa mică cum eram, cu ochii larg deschiși și
mirată, ascultam ce îmi povesteau, iar în mintea mea
cuvintele se legau în imagini așa cum le înțelegeam la
vârsta fragedă pe care o aveam.
Și la ce nu te puteai gândi atunci?!
În mintea mea prindea contur Bau-Bau, cum arăta,
ce voia, cine era… poate cine știe… era o bătrână

gârbovită sau o vrăjitoare… sau mai știi poate un duh rău, dar
Zâna cu cine se aseamănă… cu mama, nana, mătușa care
mă răsfăța mai mult… și cum treceam din brațe în brațe,
legănată de poveștile spuse de cei care mă iubeau, cu
timpul ajunsesem o mică povestitoare.
Îmi amintesc cum îmi adunam prietenii în balconul
casei și acolo eram educatoarea sau învățătoarea și le
spuneam povești sau altădată îi ascultam la lecții și chiar
le puneam note într-un carnețel făcut special pentru
joaca noastră.
Și cum să nu iasă din mine o povestitoare dacă a
trebuit să ascult povești de la trei rânduri de neamuri ?!
De la fiecare am învățat câte ceva, dar cel mai mult de la
bunici. Ajunsesem să fac trierea poveștilor… astea de la
bunica româncă, astea de la bunica haholcă… asta de
la… cealaltă de la… le așezam pe căprării sau, cum se
spune acum, pe fișiere.
Cu cât creșteam îmi schimbam prioritățile. Voiam
alte povești. Abia așteptam să se însereze și mă duceam
pe la porțile unde se așezau bătrânele din sat și uimită
ascultam tot ce sporovăiau ele: ba ce s-a întâmplat cu
cutare din sat și cât de frumoasă este fata lui… sau ce
voinic este băiatul lui cutare. Ascultam cu sufletul la
gură tot ce povesteau și ușor, ușor mă trăgeam lângă
bunica sau altă bătrână din sat și o rugam să spună o
poveste despre orice. Se învățaseră cu mine, deja știau
că dacă eram acolo, trebuia neapărat să se spună și o
poveste…
În serile călduroase ieșeam în curte acolo unde

bunicul așezase un polog ca să ne răcorim și să ne ferească
de țânțari și moțăiam legănată de poveștile bunicii Ioana
de care eram foarte apropiată.
În timp ce povestea, amețită de mirosul de salcâm,
tei, iasomie busuioc, izmă sau regina nopții, nelipsită în
curtea lor, abia dacă o mai auzeam cum spunea că fetița
este bună, ascultă de cei din casă și pentru asta

Doamne Doamne îi trimite un îngeraș ca s-o păzească, și cu ochii
mijiți de somn o ascultam până când moș Ene trimitea
somnul odihnitor pe genele mele.
Și nu-i așa, cine poate să povestească și să spună
mai frumos o poveste?
Acum când scriu despre asta, cred cu toată ființa
mea că bunicile sunt sortite de Sus ca să aibă meseria de
povestitoare, bucătăreasă și mângâietoare, cea care alină
toate neliniștile și supărările celor mici.
Mai târziu, când mai crescusem, încercam alte
bucurii și îmi lărgisem teritoriul poveștilor pe lângă

prietenii bunicului.
Parcă îmi plăcea mai mult între ei. Mă așezam

liniștită și nerăbdătoare pe prispa casei unde erau așezați
pentru tihnă bunicul Ghiță cu prietenii și fratele lui mai
mic. Se odihneau fumând o țigară umplută cu tutunul
din grădina casei. Mă uitam la ei curioasă cum își făceau
țigările punând tutunul fărâmițat în foiță răsucindu-le
tacticos și udând foița cu limba, iar eu așezată pe
genunchii bunicului îi ascultam cum povesteau și își
aminteau din tinerețea lor.
Aud și-acum vocea unui prieten care spunea:
– Măi Ghiță, Ghițăăă… măii… îți amintești mă,
omule, de aia, de aialaltă, și-i auzeam cum povesteau
încet, mai mult în șoaptă, iar eu îmi ascuțeam urechile ca
să aud tot și să nu pierd nimic din ce povesteau din
aducerile lor aminte.
Povesteau cum au plecat din satul lor și s-au așezat
pe pământul mănos de pe malul Dunării sau cum după
puțin timp satul a fost inundat, iar femeile și copiii au
fost evacuați în alt sat pe un loc mai înalt, cum au rămas
acolo doar bărbații ca să facă de pază nopțile… sau alte
amintiri de pe timpul foametei, secetei, războiului…
În timp ce poveștile curgeau lin, Moș Cartoafă,
prietenul bunicului și mai târziu al meu, își scotea
tacticos de la brâu fluierul ca să trezească curiozitate și
cânta atât de duios o melodie de dor sau de jale, după
cum avea sufletul. În noaptea care punea stăpânire peste
sat, când cele văzute și nevăzute se cer spuse, în aer
pluteau bucuria și tihna.
Ascultând tot felul de povești, iar mie crescând,

mi-a venit rândul să creez povești spuse de mine, dar altfel,
53
cele amestecate și auzite de la cei care mi le povesteau.
Ei bine, mai puneam și eu câte o codiță colo-acolo ca să
cadă mai bine…
Mă gândesc că încă de-atunci, din copilărie,
poveștile și-au găsit loc bun în mine și-au rămas acolo
unde le păstrez cu grijă și acum așa cum le-am primit în
mătasea curată și fină. Din când în când câte una din ele,
mai nerăbdătoare, cere să fie scoasă.
Am avut grijă să le așez într-o oarecare ordine și

le-am dat drumul la lume în această ordine: poveștile

copilăriei, ale adolescenței, ale tinereții și cele ale
dascălului.
Acum vin cu o întrebare directă:
Nu-i așa că am făcut bine ca să le strâng în inima
mea ca să le aflați și Domniile Voastre, Cititorii mei?
Și cum sunt sigură că vă plac… uite, astăzi le trimit
spre voi și le dau libertate să zboare spre inimile care le
primesc.

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.