BOMBONICA,

PRIETENA MEA, CĂȚELUȘA

Prieteniile mele din copilărie erau nenumărate. Le făceam ușor, dar pentru totdeauna. Prieteni îi consideram pe cei de la care învățam câte ceva, pe cei cu care mă jucam, pe cei care mă linișteau și mă mângâiau în momentele mai dificile, dar și pe cei care îmi făceau bucurii.

După pățania mea cu Bălănel, mieluțul meu, în următoarea primăvară am primit în dar un alt mic prieten, adus de tata din baltă. Și aici vreau să fac o mică abatere de la cursul povestirii.

… În perioada toamnei și a iernii, majoritatea bărbaților din sat mergeau în baltă la „coloană”, cum se spunea la recolta-tul stufului și a papurii… Și parcă văd și acum, la sfârșitul toamnei, după ce își strângeau recoltele din gradină și își pregă-teau familiile pentru iarnă, cum în fiecare casă se pregătea plecarea bărbaților. Și câte nu-i trebuiau unui bărbat atunci când pleca! Acasă era o forfotă de nedescris. Mama, grijulie, pregătea câte și mai câte: alimente, pijamale, maieuri, bluze groase, plapumă, cizme, ciulci… un fel de ciorapi lungi din pânză cauciucată care se purtau cu opincile doar iarna, și le aranja pe toate în săcuți cusuți special. Când pregătea bagajele, o vedeam cum își ștergea câte o lacrimă pe furiș. Nu era ușor să rămâi singură, fără ajutor, cu toată gospodăria pe timpul iernii. Dunărea era mai tot timpul înghețată și mama trebuia să facă o copcă în gheață ca să poată lua apă pentru vite și pasări, pentru spălatul hainelor, făcutul mâncării și de băut. În ziua când erau anunțați că pleacă, ne strângeam toți la locul stabilit cu bagaje și așteptam remorcherul care făcea câte un popas prin toate satele Deltei și lua cu el toți bărbații care mergeau la recoltat de stuf. Noi, cei care rămâneam acasă, îi conduceam cu lacrimi în ochi, făcându-le cu mâna până nu se mai vedeau după cotul Dunării… Și viața noastră continua, cu treburile și grijile zilnice.

Zilele de iarnă treceau una câte una și începeau să se vadă primele semne ale primăverii. Se apropia timpul ca remorcherul trăgând cabarele cu stuful recoltat să se întoarcă spre sate și odată cu ele și bărbații. Deja în sat era o mare bucurie. În fiecare zi mă duceam nerăbdătoare la malul Dunării și mă uitam la vale, doar, doar eram prima care vedeam cabarele venind.

Într-o dimineață, am auzit lângă patul meu un scheunat lung, parcă speriat, și un foșnet. Mama se trezise de mult și m-am cam speriat. Am deschis ochii și am văzut lângă patul meu, într-un coș în care mama ținea ouăle, cum pe un așternut de paie stătea un ghem mic, alb, creț, cu un năsuc roziu și urechile atârnate, aproape să-i acopere ochii speriați și uimiți privind spre mine cu mirare, căldură și ușoară teamă. Am sărit repede din pat și am alergat la bucătărie, de unde se auzeau voci. Venise tata! Îmi era tare dor de el!

Mi-a spus că a adus puiuțul de cățel din baltă. Rămăsese fără mamă, care în căutarea mâncării fusese încolțită de șacali.

– Este o cățelușă. Încă nu are nume, îmi spuse tata. Trebuie să-i pui tu cum îți place. Și trebuie să ai grijă de ea la fel ca mama ei. Încă nu are dinți, trebuie s-o hrănești cu lapte și să sugă cu biberonul.

– Este o cățelușă… ce nume să-i dau?

…Și m-am gândit. Ce-mi place cel mai mult? Bomboane-le… și am botezat-o Bombonica.

Eram fericită și ocupată. O hrăneam cu lapte de la văcuța Siritca, din care îmi oprea mama în fiecare zi. Aveam griji, nu glumă! Îi umpleam o sticluță care avea biberon și cu boticul ei roz sugea tot laptele până la ultima picătura, iar eu ca o mămică grijulie încercam laptele, să nu fie fierbinte, după care sugeam prima din sticluță.

Grija pentru Bombonica mă shimbase. Eram temătoare și iubitoare, uitasem până și de păpușile mele din cârpă. Era prezentă tot timpul când eram cu prietenii mei la joacă. O luam cu coșul după mine și, acolo, la margine, o lăsam printre noi. O învățam să meargă, îi aruncam câte o minge, ce mai, devenise jucăria noastră!

O iubeam mult. Începuse să crească și se făcuse cam răsfățată. Tuturor prietenilor mei le plăcea să fie în preajma ei. Pentru cine voia să se joace mai mult cu Bombonica, ceream câte o mică taxă. Dumitraș, spre exemplu, îmi aducea ouă din baltă, și, uite așa, fiecare îmi dădea câte ceva, ce nu aveam eu.

Bombonica creștea ca din apă, se făcuse frumoasă. Blănița ei albă și creață strălucea în lumina soarelui, într-un alb argintiu minunat. Era sănătoasă, jucăușă și se întărise. Începusem să-i dau și mâncare pasată, din cea de care mâncam noi. Îi plăcea mult și dădea din codiță să-mi mulțumească. Avea castronelul ei așezat sub cotruța de la plită și, trebuie să recunosc, avea un regim privilegiat față de ceilalți căței din curte.

Se apropia Paștele, iar mama nu prididea cu treaba. Făcea curățenia de primăvară, văruit, spălat. Eu abia așteptam momentul când mama vopsea ouăle. În ziua aceea eram nelipsită de lângă ea, ba chiar îi și dădeam o mână de ajutor. Mama pregătea acest moment ca o pictoriță adevărată. Aduna întâi ouăle, chiar în acea zi, ca să fie proaspete, și doar în Joia Mare. Ajutoare la adunatul ouălor, am fost eu și Bombonica. Așteptam cotcodăcitul găinilor și, atunci, mergeam la cuibar și luam ouăle calde care erau proaspete. Bombonica avea rolul ei. Mai fugărea câte o găină de pe cuibar.

Mama vopsea ouăle cu model. Aduna frunze de leuștean, pătrunjel, le ștergea cu grijă să nu se rupă, apoi lipea frunza pe oul fiert și îl lega cu tifon. După ce făcea așa cu toate ouăle, le băga pe toate în cratița cu vopsea roșie, le lăsa câteva minute, apoi le scotea pe toate odată, le lăsa la răcorit și apoi le ștergea cu ulei. Erau tare frumoase!

Mă uitam cu atenție la ce face mama. Bombonica era și ea lângă mine, poate pica ceva de mâncare. Era un eveniment la care participa pentru prima dată. Bombonica era ochi și urechi, se uita mirată la ouăle care mai devreme erau albe. Curioasă tare, a început să miroasă vopseaua din cratiță și într-un moment de neatenție, și-a băgat boticul în vopsea. Oala s-a răsturnat peste ea, iar Bombonica a ajuns ca un ou mare, roșu. Speriată și, așa, vopsită cum era, s-a refugiat la locul ei sub cotruță făcând dâre de vopsea peste preșurile mamei proaspăt spălate. Mama, supărată, nu știa ce să facă mai repede, să strângă preșurile, să șteargă pereții peste care au sărit stropi de vopsea sau să-i tragă o mamă de bătaie vinovatei. Acum, să vă spun sincer, nu prea știu pe cine găsea mama vinovată atunci.

Eu ca o mămică ce eram, am lăsat-o să se liniștească un pic pe Bombonica, apoi am pregătit un lighean cu apă călduța și i-am făcut o băiță. Totul în bucătărie era vopsit, pereții, mâinile mele, blănița albă și creață a Bombonicăi. Partea bună era că îi stătea tare bine așa. Culoarea roșie chiar o prindea și a rămas vopsită așa mult timp, pentru că pe atunci mama folosea pentru coloratul ouălor vopsea de lână.

Mare noroc a avut Bombonica cu întâmplarea cu vopsitul la zi de sărbătoare când toți eram gătiți cu haine noi ca să nu ne calce Măgărușul… Iar Măgărușul nu glumea când era vorba de haine noi, mai ales în ziua de Paște! Ne-am amuzat mult de această întâmplare. Mama a luat partea comică a situației, iar eu nu-mi încăpeam în pene de mândră ce eram, pentru că nici un cățel din tot satul nu avea vopsită blănița în roșu, ca un ou de Paște. În acel an am avut oul nostru roșu Special!

Cu drag… din amintirile mele din copilărie!