DE CE PLEACĂ BERZELE?
De mic copil am știut cât de importante sunt berzele în viața omului.
Le așteptam cu drag și nerăbdare în fiecare primăvară, gândindu-mă cu îngrijorare dacă se mai întorc din nou în cuibul de pe casa noastră. Toată copilăria am urmărit venirea lor. Chiar și acum, cum vine primăvara îi întreb pe ai mei, parcă puțin speriată, dacă s-au întors berzele.
Îmi amintesc că erau așteptate mai mult de noi, copiii, pentru că ne aduceau frățiori și surioare. Îi lăsau în cuibul de pe casă. Chiar mie, mi-a adus barza în cioc prima surioară. E drept că în cuibul de pe casa noastră ne-au adus doar surioare, dar nu m-am supărat pe ele, pentru că mătușilor le aduseseră și băieți, așa că aveam și frățiori, verișorii noștri.
Mă întorc în timp peste mulți ani. Eram educatoare la o grădiniță în oraș, într-un cartier de case unde poveștile erau aceleași ca cele din copilăria mea.
Ce povestesc acum se întâmpla într-o primăvară când abia ieșisem din iarnă.
Se topiseră și ultimele urme de zăpadă, iar prin locurile mai adăpostite apăruseră primii ghiocei și câteva fire firave de iarbă. Fumul de la case se vedea din ce în ce mai puțin, iar vânticelul de primăvară trimitea adieri plăcute și înfiora de bucurie și preaplin toată suflarea, după iarna care trecuse. Încă de dimineață curtea grădiniței se umplea de veselie, culoare și nerăbdare. Primăvara venea la pachet cu ploi, vânturi, soare, veselie, culoare, neliniște, arome, flori, gâze păsări, copii și joacă.
Toată suflarea se bucura de timpul frumos, iar copiii veneau în fiecare dimineață să se întâlnească cu primăvara în curtea grădiniței. Cu greu îi mai puteai ține în clasă. Stăteau tot timpul cu ochii pe geam sau își făceau drum să iasă afară cu diferite motive și, când vorbim de motive, copiii sunt specialiști în găsirea lor.
Recreația era așteptată cu nerăbdare. Mergeam cu ei și câte întrebări nu se puneau: „Doamna, unde a dormit buburuza, dar furnicutele? Doamna, de unde se întorc păsările? A, doamna, vino repede! Uite, un melc și-a scos cornițele la soare.” Făceam aceste descoperiri în grădina grădiniței unde fiecare educatoare și învățătoare aveam împărțită o mică parcelă pe care o lucram împreună cu copiii. Plantam câte un pomișor, semănam semințe de flori și observam tot ce se întâmpla acolo. În grădină aveam și pomi fructiferi, deci urmăream pe viu, cum s-ar spune, venirea și plecarea anotimpurilor.
În fața școlii pe un stâlp de telegraf era un cuib de barză și de câte ori ieșeam prin curte, ne aruncam un ochi acolo, poate prindem momentul când se întorceau acasă.
Într-o dimineață, când am ieșit în curte în recreația mare, am văzut că berzele s-au întors pe stâlpul din fața grădiniței. Cum toți copiii erau în curte, au vrut să-și facă simțită venirea făcând un mic show. Și unde se potrivea mai bine reprezentația dacă nu într-o școală?! S-au rotit deasupra curții scăpând dinadins câte o pană, care în zbor lin cădea ușor spre mâinile ridicate ale copiilor, fiecare dorind s-o prindă primul. S-au mai învârtit deasupra școlii, apoi s-au dus spre mahalaua cu case.
– Uitați-vă, au ceva în cioc, spunea o fetiță cu mâinile streașină la ochi. Cred că are o cocuță! Știu, știu, se îndreaptă spre casa lui tanti Maria, vecina noastră, și bătea din palme fericită.
Berzele însă, după câteva zboruri rotate deasupra școlii, se așezau ostenite de drum în cuibul lor.
Și după aceea să te ții muncă pe ele: zburau când ea, când el prin împrejurimi și se întorceau în cioc cu paie, frunze, crenguțe, pământ. Le așezau în cuib și lucrau fără odihnă până era cuibul gata. Observam cum cloceau ouăle, cum ieșeau puii, cum erau hrăniți și cum puii cu ciocurile deschise păcăneau și-și așteptau mamele, care aduceau în cioc o râmă, un pui de broscuță, un gândăcel, un șarpe și-l băgau direct în gurile puilor, însă având grijă să-i hrănească pe toți. Cuibul de barză cu berzele și puii lor erau în atenția noastră din primăvară până când intram în vacanța de vară. Se termina vacanța și copiii se întorceau la școală toamna, dornici să se întâlnească din nou.
Acum vântul răscolea frunzele galbene și le învârtea în cercuri prin curtea grădiniței într-o ploaie de culori galbene, arămii, roșii. Culorile frunzelor, ale florilor și hăinuțele copiilor se împleteau într-un amestec minunat, pictând un decor de poveste. În acest decor berzele le dădeau ultimele lecții puilor despre drumul lung pe care îl au de făcut, despre orașele mari pe care o să le vadă, despre ape, oceane, munți.
Ca și ele, și eu le dădeam lecții copiilor despre anotimpuri, păsări, ape, gâze, când eram asaltată de tot felul de întrebări:
– De ce pleacă berzele, doamna?
– Unde se duc? Și când se întorc?
Și în ploaia de întrebări îl văd pe Petrișor cu mâna ridicată sus:
– Spun eu, doamna, spun eu.
– Bine, Petrișor, hai, spune!
– Eu știu de ce pleacă bezele toamna de la noi.
Mirată îi așteptam răspunsul.
– Ca să se întoarcă primăvara cu cocuțe pentru mame.
Și momentul plecării berzelor a fost la fel de spectaculos așa cum au venit. Cu zboruri rotate deasupra curții, unde copiii cu brațele pe sus le salutau și fiecare venea cu o dorință.
– Vreau și eu o surioară!
– Și eu un frățior!
– Să-i aduci și vecinei un băiețel, ca să am cu cine să mă joc!
– Și mie…
Berzele, după câteva zboruri, au plecat în drumul lor, iar micuții mei spre drumul lor în marea cunoaștere a vieții.
Și totuși așteptând primăvara iar și iar!