CHIUITURI ȘI VOIE BUNĂ, PESTE BALTĂ

Îmi amintesc cât de mult îmi plăceau primele semne de

toamnă după vara fierbinte de acolo, din baltă. Tu,

Ileană, parcă mi se face pielea de găină și acum de

bucuria de-atunci când vântul se pornea pe neașteptate și

înfiora plăcut toată ființa mea. Văd și acum cum

frunzele se ridicau în sus într-un joc încolo și încoace și

parcă mă chemau la joacă cu ele. Era o veselie în toată

natura, după vara fierbinte de până mai ieri, că te topeai

nu alta. Întotdeauna trecerea de la un anotimp la altul, o

simțeam altfel. Dintre toate, toamna era mai specială

pentru mine, cu aerul mai rece, cu mirosul ei de copt, de

must, de pământ sănătos și înfloritor ca o mamă în

bucuria maternității. Chiar nu știu de unde și până unde

mi-au venit aceste gânduri care m-au dus la casa micuță

de pe malul Dunării, unde pe perioada verii eram atât de

fericiți alături de părinții, surorile și prietenii care

locuiau ca și noi la fermele și căsuțele de la baltă, la

Mila 26, pe malul Dunării pe brațul Sulina.

Cum se apropia toamna și începea frigul începeam

să ne pregătim bagajele ca să plecăm la oraș. Începea

școala, dar nu înainte ca să-l ajutăm pe tata să culeagă

via. Aveam acolo la baltă o vie mare și tata se mulțumea

cu orice ajutor ca s-o culeagă. Parcă-l văd pe tata

trebăluind printre butoaiele pe care le întoarcea, când pe

o parte, când pe alta, mai bătea câte un cerc, mai dădea

cu ciocanul ca să se asigure că butoiul era pregătit și

sigur ca să primească mustul de chihlimbar, spumos,

gros și dulce. În dimineața următoare, toți, de la mic la

mare, înarmați cu găleți, panere, haine lungi ca să nu ne

înțepe coștreava care crestea peste tot, era „porcoasă” și

se prindea chiar și în piatră seacă, cu câte un cuțitaș cu

care să tăiem codița ciorchinelui care nu se lasa ruptă cu

una cu două, de la prima încercare. Trebuia să fim foarte

atenți, altfel boabele se scuturau și era păcat să se piardă.

Ne veniseră și ajutoare: bunica Aftinia, surorile și frații

noștri, care nu eram puțini, că dacă ne puneam mintea cu

ea o puteam culege și noi într-o zi, dar nu era la fel ca

atunci când ne adunam mai multi, așa că mai venea și

vecina, tanti Marica cu copiii, prietenii noștri mai

apropiați, Vaniușa, Mița, Michea și prietena mea cea

mai bună, Paulina. Culesul viei era o bucu rie, se auzeau

chiotele de râs peste toată balta.

Glasurile noastre vesele se întorceau în ecouri

prelungite înapoi, iar noi ne amuzam și spuneam alte

cuvinte mai nesărate ca să vedem cum se întorc spre noi.

Culegeam pe rânduri și ne așezam chiar și pe simpatii.

În jurul nostru bâzâiau și albinele cărora ca și nouă le

plăcea dulceața poamei. Mâncam cât puteam fiecare, nu

ne oprea nimeni! Îmi plăcea mult „terasa”, „o mie unu”,

dar și „sifonul” care era ușor acrișor și dădea vinului o

culoare rozie și atunci când se așeza din fiert îi dădea un

ușor acid sifonat. Ne întreceam între noi, cine strânge

mai mulți struguri și duceam bucuroși în curte, gălețile

pline cu struguri din toate soiurile. Tata era cel care îi

așeza în lin, așa cum știa el mai bine. Era cocoțat sus,

încălțat cu cizme de cauciuc noi, special cumpărate

atunci pentru mustuitul strugurilor și îi frământa cu

picioarele cam așa cum se frământa pământul pentru

lipit. Printr-o gaură a linului curgea zeama rozie în vase

mari, iar pe marginea lui se găsea întotdeauna o căniță

din tărtăcuță, special făcută pentru aceasta ocazie, ca nu

cumva o cană din aluminiu să coclească și să strice

gustul și aroma vinului. Cei care treceau cu găleata de

struguri neapărat ajungeau la căniță, care parcă ne îmbia

să gustăm mustul ce se scurgea ca un firicel de apă a

unui izvor și după ce gustam din mustul dulce și rozaliu

ne dădeam cu părerea: „Parcă anul acesta e mai dulce

decât anul trecut, nu o să mai fie nevoie să mai punem

zahăr” spunea o vecină mai cunoscătoare în ale vinului.

„Păi a plouat mult și bobul este plin și nu sec, ca

altădată, când nu curgea prea mult” Până seara târziu,

când mâncăm ceva mai consistent, mama nu venea la

cules, ci pregătea mâncarea pentru când terminam

culesul. Dar până atunci, ne îmbia chiar acolo, în

mijlocul viei, cu plăcinte calde cu brânză sau cu

cherdele aburinde, atunci scoase din cuptorul pe vatră,

doar atât cât să nu ne fie foame, dar nici să nu ne putem

apleca ca să strângem strugurii care au mai rămas.

Bunica care era cu noi în grădină să ne îndemne să

lucrăm, ne tot spunea: – Hai să dăm zor că cine știe cum

va fi vremea și dacă o să înceapă ploaia, nu mai putem

să strângem toți strugurii și continua să ne încurajeze.

Adunați și boabele de pe jos că așa se umple butoiul,

bob cu bob. Tata însă mustuia strugurii din lin ajutat de

unul din băieții care-l ajutau la treburile prin curte,

tescuia vinul ca să se scurgă și ultima picătură, că aceea

este cea mai dulce și taninul și culoarea de acolo vin, din

coajă. Umpleau butoaiele cu gălețile și turna vinul

printr-o pâlnie mare făcută dintr-o tărtăcuță, luată chiar

de pe gardul dinspre grădină. Și aveam de unde să

alegem, pe toate gardurile erau atârnate tărtăcuțe din

care făceam pâlnii și căni cu care beam apă din Dunăre.

Un butoiaș mai mic, tata îl făcea cu pelin din care ne

dădea și nouă când se făcea vinul și ce rămânea după

tescuit, prăștina, o punea în vase la putrezit peste care

punea câteva kilograme de zahăr pentru o nouă

producție de țuică, nelipsită în cămară. Treaba celor care

culegeam via se termina când adunam toți strugurii din

vie și trebuia să terminăm până se însera. În vie mai

lăsam câțiva struguri, cei care erau doar ciuliți și pe care

îi mai lăsam să se coacă.

Ne bucuram mult atunci când mai găseam struguri

copți, după ce se strângea toată via. Era un moment de

bucurie pentru toți atunci când terminam de cules. Se

bucurau cei ai casei că am fost harnici și ne-a ajutat și

anul acesta Dumnezeu să avem o recoltă bogată. Urmau

masa și răsfățul mamei pentru echipa harnică care am

fost la strânsul viei. Pentru munca făcută, nimeni nu

pleca acasă cu mâna goală. Fiecare lua o sticlă cu must

și câțiva struguri parfumați, iar cei care veneau să ajute

la cules pentru că nu aveau acasă vie, primeau o găleată

cu must și una cu struguri, plata pentru ziua de muncă.

Urmăream cu bucurie ce se întâmpla prin curtea noastră,

toți eram ocupați și aveam treaba noastră. Noi, copiii,

eram fericiți că mai aveam o scăpare de la treaba prin

curte cât cei care ne ajutaseră la cules mai stăteau la o

vorbă. Totul se strângea și se depozita în cămară sau în

beciul pe care-l săpase tata cu băieții care-l ajutau, sub

magazia de alimente, acolo unde se depozitau legumele.

În vase pline cu nisip se puneau morcovii, țelina se

înfășura în ziare, iar butoaiele erau așezate la intrarea în

cămară. Cepul era acoperit cu o gutuie galbenă cu puful

încă pe ea și ruptă atunci din gutuiul din grădina noastră.

Și lupta vinului care încă nu se limpezise, era „tulburel”

cum spunea mama, continua câteva săptămâni, până

stătea din fiert.

Bun era, după tata, atunci când dădea primul ger.

Și după ce trecea ceva timp ne trezeam cu tata cu o

carafă de vin ca să-l gustăm. Își turna din carafa plină cu

vin cam jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă

în lumina zilei cum arăta. Îi citeam bucuria pe față, vinul

era limpede, roșu, dulce-acrișor și ușor sifonat. Era ușor

după tata, adică băubil. Îl punea pe limbă și închidea

ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și, ca un

degustător de vinuri, îl plimba cu limba prin gură, pe

cerul gurii, se bucura, dădea din cap, iar noi, copiii, ne

uitam fascinați la spectacolul pe care-l făcea. Și după ce

bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea

verdictul vinului: – E bun, să fim sănătoși ca să-l putem bea!

Și ne punea la fiecare câte un păhărel și dădeam cioc cu părinții

pentru sănătate. Toată săptămâna era degustarea vinului.

În ziua aceea, cine trecea pe la noi, mama îi servea cu un

păhărel de vin scos atunci proaspăt din butoiașul din

magazie. Vinul le dezlega limbile și se încingeau

vorbind, ba de una, ba de alta. Cică vecinii de la vale,

care intrau mai des în gura satului, aproape au terminat

vinul, au avut grijă să-l bea când era încă tulburel și cum

vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o sticlă și

atunci aducea și un vecin încă o sticlă să le gustăm și noi

vinul. Intram în iarnă cu tot ce ne trebuia în cămară,

cocină, curnic și saivan. Părinții erau harnici și am fost

învățați să facem la fel. Mama ne lăsa și să ne jucăm, dar

atunci când aveau treabă prin grădină și curte nu eram

săriți de la muncă. Pentru mine toamna, acum, dar și

atunci, a fost un anotimp spectaculos! Culesul viei, al

porumbului, pregătirea cămării și nu mai spun de

spectacolul pe care-l făceau nunțile, unde eram nelipsită

alături de surorile, frații, verișorii si prietenii noștri din

mahala unde urmăream tot ce se întâmpla „de-a fir a

păr”! Și aveam ce pentru că toamna era darnică și scotea

din traista cu minuni pe care o avea la ea întotdeauna

paleta cu culori și le împrăștia peste tot în drumul ei.

Tu,

Ileană, parcă n-am mai văzut toamne ca acelea din

copilăria mea!