DESPRE BUNICII MEI, IFTIM ȘI MATROANA …Bunicii mei de treabă!
Amintirile despre bunicii din partea tatălui meu le am cam de la trei ani când am început și eu să înțeleg mai bine cum stă treaba. Așa mică cum eram am înțeles că-i iubeam foarte mult.
Ei locuiau în satul Vulturul, tot pe malul Dunării, la o aruncătură de băț, față de satul bunicilor din partea mamei. Erau haholi și vorbeau într-o limbă pe care eu nu o înțelegeam. Tot acolo cu ei trăiau unchii și mătușa mea din partea tatălui. Când eram eu și mama la ei se vorbea o limbă amestecată între română și haholă, ca să putem înțelege și noi.
Duminica, în zilele când afară era cald, mergeam în vizită la ei cu mama. Pentru că era destul de departe satul și eu nu puteam să merg pe jos, plecam cu barca. Mama mă așeza în siguranță jos pe crivace, mă înfofolea bine ca să nu prind aer rece de la vânticelul care bătea pe Dunăre și îmi lăsa mâinile libere cu care aveam voie să mă joc în apă În timp ce trăgea la rame nu mă pierdea din ochi ca în joaca mea să alunec din barcă în apă .Fericită, mă jucam cu mâinile în apă și o priveam pe mama cum trăgea la rame, gânditoare. Ațipeam în clipocitul apei atunci când ramele loveau apa. Când ajungeam acolo, eram întâmpinați de bunicul Iftim. Bunicul era un bărbat înalt, slăbuț, cu părul blond și cu ochii albaștri parcă erau rupți din cerul unei zile frumoase și senine de vară. Ghedu îi spuneam noi, toți nepoții. Băbica Matroana era o femeie cu trăsături mai aspre, negricioasă ,dar blândă și bună la suflet. Simțeam că mă iubea și mă alinta în limba ei devocica.Era o femeie negricioasă, mai scundă decât bunicul, dar cu trăsături mai aspre. Atunci când te uitai la ea părea
că e mereu supărată, dar așa era felul ei. Doar atunci când stăteai mai mult pe lângă ea puteai să-ți dai seama cât de bună la
suflet era, însă nu știa cum să arate asta. De fapt ea era stâlpul Micuță de statură ,dar puternică. Era stâlpul familiei. Cum ajungeam acolo, îndată se strângeau toți unchii, mătușile, verișorii și verișoarele mele într-o odaie care ținea loc de sufragerie. La o masă rotundă și scundă ne așezam pe pernuțe, jos, pe rogojină covoare împletite din papură. Încăpeam toți la mica masă din odaie, și nu eram puțini.
Mătușile o ajutau pe băbica să pună masa, și îndată se umplea cu toate bunătățile: ciorbă rusească cu toate legumele, pui fripți și tăvi întregi cu plăcinte scoase din cuptor. La masa lor, peștele era nelipsit și alte, alte bunătăți la care numai când mă gândesc îmi lasă gură apă. Bunicul dădea semnalul că e timpul să mâncăm, se închina, și noi după el, și apoi turcii se băteau la gura noastră.
După ce terminau cu masa, începeau spectacolul. Cântau niște cântece duioase de dragoste, de război, de armată, pe două voci, când înalte, când joase, iar eu nu mă mai săturam să-i ascult și să-i privesc pe părinții și frații tatălui meu. După spectacolul adulților începeam noi, copiii, să spunem poezii sau să cântăm. Acum intrau în horă mătușile să se mândrească cu copiii lor. Pe mine nu mă întrecea nimeni pentru că știam multe poezii învățate de la bunica și mătușile mele din partea mamei.
După momentul de recitări și cântece, toți copiii treceam să sărutăm mâna bunicilor și primeam fiecare câte un bănuț de la bunicul. Apoi începeam joaca!
Pe seară ne întorceam spre casă încărcate cu daruri de la bunicii mei. Mama trăgea la rame mai greu, acum mergea la deal. Eu, cu mâinile prin apă, o ajutam să vâslească mai repede. Soarele se pregătea de apus, iar eu o urmăream pe mama care era îngândurată. Oare la ce se gândea mama? Și, nu avea la ce? Eu însă eram atât de fericită, doar eu și ea în liniștea înserării.
Când am crescut puțin mai mare, îmi plăcea să merg în vacanțe la bunicii din partea tatălui meu Vasile.
Pe ghedu Iftim îl puteai vedea tot timpul cu căruța prin sat cărând lemne din pădure de la oameni acasă sau peștele de la pescari la cherhana.
Avea la căruță doi cai, Harap și Bălana. Calul era negru ca noaptea, frumos și puternic ,iar iapa era albă ca zăpada pe care ghedu îi gătea cu hamuri colorate ,mărgele și alte podoabe.
Băbica avea și ea treburile ei și mai ales se ocupa de tot ce era prin curte: grădină, animale, păsări, mâncare, spălat, iar în timpul liber prăjea semințe pe care le punea în săculețe și în fiecare dimineață mergea cu coșulețul și cu un pahar de măsură și le vindea oamenilor care călătoreau spre Tulcea. Din asta își mai rotunjea veniturile, iar cei care le cumpărau își mai pierdeau vremea. Casa bunicilor nu era mare .Aveau trei camere: bucătăria unde era masa, scaunele, plita cu lijanca, tinda în care dormeau ei cu două paturi. Mai aveau și camera mare, curată, în care primeau oaspeții. Bunicii dormeau fiecare în câte un pat. Când eram mai mici, dormeam cu ei în pat. Mie îmi plăcea să dorm lângă ghedu .În vacanțe, noi, fetele, dormeam în sala de oaspeți, iar Stelică ,verișorul nostru, cu ghedu Iftim în tindă.
Mă simțeam mai apropiată de verișorii mei de acolo, care erau mai aproape de vârsta mea sau mai mari cu unu – doi
ani decât mine. Joaca cu ei începea de dimineață, cum se crăpa de ziuă, până seara târziu.
Cum făceam ochi dimineața, primul pe care-l vedeam în curte era ghedu, care se învârtea pe lângă casă și își pregătea
căruța de plecare. Avea la căruță doi cai frumoși de care avea grijă ca de ochii din cap, îi țesăla ca să arate mai puternici si frumoși. Ținea la ei mult și cu ajutorul lor își câștiga traiul pentru familia destul de numeroasă.
După ce termina cu treburile prin curte ne adunam toți în bucătăria de vară, unde băbica pregătea de zor ce să mâncăm
dimineața. Se scula la primul cântat al cocoșilor ,ca să mulgă văcuțele și să ne fiarbă laptele pentru dimineață. Lângă laptele fiert era întotdeauna și o mămăliguță făcută în ceaun și, după ce răsturna mămăliga pe un fund gros de lemn, turna laptele peste coaja
groasă rămasă pe fundul ceaunului, iar noi ne băteam ca să prindem puțin din coaja înmuiată în laptele fiert. Lângă mămăliguța galbenă ca soarele pe care o tăia cu un fir de ață pescăresc, apărea și un castron mare de smântână groasă ca untul și amestecată cu brânză proaspătă.
Nu mâncam înainte ca bunicul să spună rugăciunea și apoi ne aruncam lacomi pe mâncarea pusă cu dărnicie pe masă. La masă fiecare mânca cât apuca, eu, care eram mai rușinoasă, rămâneam în urmă mereu, dar băbica era destul de dreaptă și-mi punea separat, într-un castronel de lut cu floricele o bucată mare de mămăligă și câteva linguri mari cu brânză și smântână. La cât de încet mâncam nu cred că aș mai fi apucat ceva de pe masă, la viteza cu care mâncau verii mei. Când ne mai rămânea mâncare prin castroanele noastre o terminau bunicii.
În altă dimineață ne schimba meniul și, în loc de smântână, ne făcea ouă prăjite cu jumări rămase în cămară din iarnă și păstrate în untură ca să nu se râncezească.
În vacanță la bunicii de la Vulturu veneam întotdeauna cu verișorii mei Stelică, Vasilica și Pașca de la Tulcea. Acolo,
în satul bunicilor, ne întâlneam și cu ceilalți verișori care locuiau acolo cu părinții lor. Ca să spun așa, eram atât de mulți încât puteam să ne facem echipele de joacă pe loc atunci!
În zilele în care ghedu pleca cu căruța în pădurice să strângă lemne pentru iarnă, ne lua și pe noi, treaba noastră însă
era să ne jucăm până târziu…făceam câte o Mijită printre sălcii ,alergam odată cu păsările printre mărăcini, broscuțe, melci sau jucam nouă pietre până când oboseam și atunci burta își cerea drepturile. Ghedu scotea dintr-un coș de papură niște plăcințele cu brânză învelite cu un peșchir, făcute de băbica, nu prea multe, doar atât cât să ne țină de foame, iar seara să mâncăm cu poftă mâncarea gustoasă făcută de băbica care rămânea acasă cu toate treburile din curte și casă.
Avea grijă și de caii care stăteau toată ziua la păscut unde era iarba grasă și umbra groasă și după ce ne linișteam
foamea ne gândeam să-i dăm o mână de ajutor și ghedului. Ne uitam la el, era nădușit de muncă și ca niște albinuțe adunam
lemnele tăiate cu multă opinteală și sudoare pe care le așeza în căruță unele sub altele, ca să încapă cât mai multe și după ce
umplea căruța își îndemna căluții să pornească: „Dii, Harap!
Dii, Bălana!”, și încet-încet și noi pe lângă căruță ca să nu obosească caii, mai hârjonidu-ne, mai făcând un rotocol în jurul căruței sau adunând niște floricele de câmp băbicăi. Ghedu,cu ochii albaștri, privea fericit la noi și la joaca noastră. Ars de
soare pe față și brăzdat cu dungi adânci pe gâtul puternic, cu gândurile departe, îl pișca din când în când ușor cu biciul doar
pe Harap și eu mă miram că el de fapt trăgea cel mai tare la căruță. Îmi era milă de el, dar ghedu avea răspunsul lui: „Dacă
îl ating pe el pleacă în trap și Bălana”, dar ce nu știam atunci era că iapa aștepta pui. Mergeam pe lângă căruță și mă uitam
la Ghedu și îmi săreau în ochi frumusețea și privirea blândă cu care ne privea și mă făceam mică de bucurie.
Spre seară, când ajungeam acasă, băbica ne aștepta cu masa gata pusă și ne așeza la masa mică care era pregătită cu
scaunele pentru toți. Ca de fiecare dată masa începea cu rugăciunea bunicului. Acum era timpul pentru tihna familiei. Nici nu apucam bine să înghițim o îmbucătură, că apăreau unchii și mătușile chipurile ca să vadă de ce nu vin copiii acasă, dar asta
era doar o găselniță a lor ca să fie la masă cu noi. Băbica știa asta și pregătea mâncare pentru toți.
Până târziu stăteam la poartă pe bănci, unde bunicii și unchii se odihneau și mai vorbeau de-ale lor, iar noi mai trăgeam o joacă, după ce mâncam eram din nou în forță.
Noaptea se lăsa peste sat și luna se scălda în apa albastră, noi alergam fericiți pe drumul de pe malul Dunării. Ne
spărgeau gașca țânțarii care bâzâiau de zor și care își căutau victimele. Din când în când se auzea câte o pocnitură plici –
plici. Și atunci ne gândeam că și „mâine este o zi” și ne lăsam în mrejele viselor. Și acolo poți să fii orice, numai să îți dorești!
O altă zi, alte bucurii, alte întâmplări, vacanța la bunici abia începea!
Despre bunicul Iftim începusem să avem vești nu tocmai bune. Aflasem că era bolnav, fusese și internat la spital, iar după un tratament de două săptămâni a fost trimis acasă să primească îngrijiri în familie. Unchilor li s-a spus că se pot aștepta la orice.
Acasă a primit toate îngrijirile băbicăi, mătușilor, unchilor și cu toate acestea, bunicul se simțea din zi în zi fără putere și se ridica din pat foarte rar, chiar și atunci, cu ajutorul cuiva.
Când a simțit că-i scad puterile din ce în ce mai mult și mai avea încă atâtea să ne spună, bunicul i-a zis bunicii să ne cheme acasă pe toți, ca să ne mai vadă la masă adunați grămadă, așa ca altădată.
Vestea a căzut ca un trăsnet pentru toată lumea. Ne-au trimis vorbă și nouă să ajungem la ei în acea duminică, neapărat. Am plecat spre bunici cu căruța. Mama pregătise mai înainte câte ceva de mâncare să le ducem în situația în care băbica nu că ar fi avut timp să facă mâncare. La fel ca mama au gândit și celelalte nurori. Fiecare nu a venit cu mâna goală acasă la bunici. Ne-am așezat tot la măsuța rotundă și joasă, la care stăteam înainte. Acum era o întâlnire de familie altfel decât cea când se cânta, iar noi, copiii, dădeam spectacol. Ghedu a vrut să ne vadă odată pe toți, în casa lui. Cum era un om vesel de felul lui, ne-a rugat să cântăm câteva cântece așa cum făceam și în alte dăți. Am cântat, dar nu mai erau acele glasuri puternice și vesele. Ne-a spus că atunci când el nu v-a mai fi mai – că așa este roata vieții – să nu ținem doliu și, mai ales, nimeni să nu fie îmbrăcat în negru pentru că lui îi place veselia. „Să aveți grijă de mama voastră și întotdeauna s-o ocoliți, ca să nu simtă lipsa mea. Și voi să vă aveți bine”! Mie nici nu-mi venea să cred că ghedu nu va mai fi. Așa cum stătea în pat și ne vorbea, era același bunic cu părul cărunt, cu ochi albaștri, liniștiți și veseli. Avea aceeași voce caldă și voioasă. Bunicul meu știa să treacă demn prin acest eveniment foarte greu din viață fiecăruia.
După sfaturile pe care ni le-a dat, ne-a făcut semn că vrea să se odihnească puțin. Noi toți îl urmăream speriați. După un moment în care și-a tras răsuflarea a cerut iertare de la noi dacă ne-a supărat cumva. Pe rând treceam pe la patul bunicului, îi sărutam mâna și ne ceream iertare.
N-am să uit niciodată privirea cu care ne scruta lung pe fiecare, parcă ar fi vrut să ia cu el imaginea celor dragi. Ca de obicei, nouă, copiilor, ne-a dăruit un bănuț și ne-a mângâiat cu căldură. A fost o întâlnire ca altădată… numai că acum ne luăm adio de la bunicul nostru, care ieșea din viața noastră și de pe scena vieții, dar niciodată din inimile noastre.
Evenimentul cu iertarea bunicului m-a marcat. Am înțeles că atunci se rupe ceva din tine și, cu toate acestea, bucățica ruptă, o găsești undeva în inima ta când îți dorești. Bunicul ne-a arătat demnitatea momentului prin care tocmai a trecut. Cu toate că l-am văzut fără suflare, mi-l amintesc întotdeauna cu căruța și căluții gătiți de sărbătoare, și îmi amintesc primul leagăn pe care mi l-a făcut și pe care l-a legat de salcia din capătul grădinii… L-am simțit lângă mine la toate evenimentele importante din viața mea.
Nimic n-a mai fost la fel după moartea bunicului !
Babica Matroana , care era stâlpul casei in familia tatălui meu, o femeie harnică , pricepută la toate si foarte puternică , ajunsese ca o umbră și în ultima vreme căuta să așeze cumva treburile în urma ei. În anul următor după moartea bunicului îmi amintesc parcă este acum ,era primăvară si ca de obicei îmi făceam lecțiile, pe lângă mama, care robotea prin casa cate ceva, ascultând si ce citeam eu cu voce tare. Trecuse vaporul de la Sulina spre Tulcea, ultima oprire in satul nostru, dura ceva până urcau cei care mergeau mai departe si cei care coborau in sat. Totul se făcea cu barca. Nu după mult timp auzim că o strigă pe mama cineva la poartă, parca mi s-a părut cunoscută vocea si am dat fuga la drum ca sa vad cine este. Mi s-a luminat fața de bucurie când am văzut cine a venit la noi, era Babica cu o boccea mare in spate zici ca era un măgăruș cu samarul. Am dus-o în casă si mama imediat a început să o omenească cu de toate de prin casa noastră îndemnând-o să mănânce. Nu -și lua ochii de la noi și ne privea cu atâta bucurie că ne vedea, era prima data când venea la noi, singură după moartea bunicului. Si ne-am pus la vorbă ,eu mulțumită că mama nu mai avea timp să mă asculte la lecție. Începusem să o înțelegem destul de bine cum vorbea pe jumătate românește și hahola ,dar cred ca ne înțelegeam și doar din priviri. Babica i-a spus mamei ,ca eu deja sunt mare, o să merg mai departe la scoală și s-a gândit sa-mi facă o plapumă, o pernă ,o pătură si un cearșaf alb cu broderie sparta făcută cu migală de mâna ei, și să le am când plec la gazdă și să nu râdă lumea de mine că sunt săracă…Și băbica a scos din bocceaua mare si un palton roșu din stofa si o pălărie la fel, a fost prima haină adevărată pe care am avut-o, nu degeaba îmi luase măsura badea Vanea. Am purtat paltonul cu atâta bucurie și fală până in clasa a –x-a și îl mai purtam ,însă îmi rămăsese destul de mic încât a putut sa-l poarte și sora mea mai mică. Grija băbicăi că încep școala și plec printre străini era foarte mare se gândea cum o sa se descurce mama și tata cu taxele, și parca o văd, cum a scos din buzunarul cusut pe dosul ilicului cu care era îmbrăcată ,o batistă legată în patru , colțuri a delegat-o cu grijă și a scos un teanc de bani din economiile ei, să aibă mama pentru cheltuielile mele cu școala. Tot atunci mi-a dat si tabloul cu portretul tatălui meu si mi- a zis ca cel mai bine o să stea în casa mea .Ne-a mai spus că-l trimite pe unchiul Lefter cu o văcuță cu puiul lângă ea, să aveți lapte și poate mai scoateți câte un ban… Laptele de l-a Dumana a scos-o pe mama de multe ori din greutăți .N-am să știu niciodată, de ce babica a fost atât de grăbită sa-mi aducă toate darurile atunci când încă nu terminasem gimnaziu ? Oare se gândea ca nu mai apuca sa mi le dea?….In anul când am terminat clasa a VIII –a ,Babica a plecat lângă Ghedu fără de care nu mai putea sa fie femeia aceea puternică și hotărâtă. Stâlpul casei!
Si in amintirea lor am scris toate acestea ,ca sa vedeți ce bunici minunați am avut!