PS: Dacă cineva vrea să încerce schimbarea, o puteți face fără frică. Să știți că nu doare!

Poveste din volumul Rucsi mai mult decât o carte de povesti
DIN AMINTIRILE UNUI ALTFEL DE ȘORȚ
Povestea începe așa ca toate poveștile cu „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti” despre un altfel de șorț.
Cred că se știe asta, și nu de azi, nici de alaltăieri, ci din bătrâni și din vremurile demult uitate, căci au rămas destule proverbe, povețe, învățături, că tot ce este pe lume fie că este om, pom, râu, câine, pisică, fir de iarbă, buburuză, floare, fluture și chiar un șorț așa cum sunt eu, are o poveste a lui.
Ca să mă cunoașteți cred că este bine să povestesc câte ceva despre mine, dar așa… mai cu modestie! Asta am învățat de la bunica, care ne spunea de fiecare dată când unul dintre noi ne lăudam peste măsură: „Laudă-mă gură că nu degeaba îți dau mâncare!”
Rușinată de sfatul ei o să spun în cuvinte simple povestea mea.
Păi, dragii mei, când am văzut lumina zilei eram un șorț obișnuit, nici prea mare, nici prea mic. Semănam ceva cu cel de bucătar, puțin cu cel de tâmplar, poate și cu cel de olar, oleacă și din cel de cizmar și aș ține-o așa mult și bine dacă inima nu m-ar îndemna dându-mi coate pe ascuns să vă povestesc câte ceva despre mine, cel adevărat.
Mama îmi spunea încă de mic că eram mai altfel decât celelalte șorțuri pentru că primisem darul să povestesc și cred că de-aici îmi veneau toate necazurile când am mai crescut.
Aveam lipici la lume, mai ales seara când spuneam poveștile. Se adunau în jurul meu să mă asculte de la țâncii încă cu degetul în gură până la copiii mai mărișori, ba chiar și vecinele își lăsau treburile așa cum erau și veneau în grabă să prindă un loc mai în față ca să asculte și ele.
Ce să mai spun de bunicuțe, care mă ascultau povestind în timp ce mai coseau o codiță la pisică ori o urechiușă care-i căzuse șoricelului sau, ca să-și arate calitatea de mâna dreaptă a povestitorului, mai muștruluiau pe câte un neastâmpărat cu gândul la joacă.
Bunicii așteptau nerăbdători și erau nelipsiți serile cu nepoții în cârcă, iar pe lângă el copiii vecinilor, chiar și curioșii, mai ales atunci când puneam în scenă un spectacol.
Dacă ați avea răbdare să mă ascultați ce vă spun ați fi mirați prin câte am trecut și am văzut pe lume și câte povești am adunat de ici, de acolo, de dincolo și pe care le-am păstrat ca pe niște comori în buzunarul mare și roșu, cusut acolo unde-mi simt inima bătând.
Acum nu mai știu care sunt adevărate sau născocite. De câte ori venea o cerință de la un pitic le scoteam de unde le aveam, pregăteam decorul, găteam în haină nouă actorii, mă îngrijeam de atmosfera caldă și începeam să povestesc ce-mi venea mai repede la îndemână ca să răspund la așteptările fiecăruia. Și prima bătaie a gongului era semnalul că e timpul să înceapă spectacolul. Și în aplauzele celor adunați, de pe unde erau, intrau spectaculos păpușile-actori în decorul poveștii și își trăiau viața în fața spectatorilor mici și mari, cu ochii plini de emoție și curiozitate.
Pe rând își făceau intrarea Prințul Fermecat călare pe un cal alb sau Fata de Împărat din Palatul de Cleștar ori Monstrul din Apa Dunării sau Ridichea Fermecată care creștea într-o zi cât într-un an. Nelipsit era și Motanul Încălțat și Făt-Frumos, nu mai spun de Lup și Scufița Roșie și chiar cine se mai nimerea atunci, și câte alte povești. Toată treaba era să caut bine în buzunarul de la piept, cel de deasupra inimii și să le prezint copiilor.
Ca să vă spun așa, m-am simțit bine o bună bucată de vreme să fiu șorț și eram tare fericit când copiii băteau din palme sau când apăreau personajele colorate și vesele în decorul cu care eram gătit. Copiii se apropiau de mine ca să vadă dacă sunt aievea, care mai de care mă pipăia, se împingeau între ei care să stea în primul rând sau să se joace cu mine, băteau din palme, tropăiau din picioare, se bucurau.
Într-o dimineață, m-am trezit cu gândul să le fac o surpriză și să le spun poveștile în decorul pădurii. Nici nu am avut timp să-mi trag sufletul, că nu este așa de ușor să cari după tine toată recuzita poveștilor și toate păpușile-actori din poveștile adunate, că din senin a început un ropot de ploaie care lua la vale tot ce întâlnea în cale spre pârâiașul care șerpuia printre copaci. Atunci, cred că de frică, toate păpușile s-au împrăștiat care încotro căutându-și loc să se adăpostească ba prin tufișuri ori după un butuc uscat sau în scorbura unui copac bătrân de furia ei.
Ploaia venită pe neașteptate a dat peste cap planul pe care mi-l făcusem și am fost tare speriat când am crezut că s-au rătăcit. Vă spun cu mâna pe inimă că păpușile-actori din poveste așa cum erau: bune, invidioase, supărăcioase, le simțeam ca pe copiii mei.
Plecarea lor m-a zăpăcit atât de tare, iar ca să-mi adun gândurile m-am așezat pe un butuc și am așteptat să stea ploaia. Un pic mai târziu, când m-am mai liniștit, am plecat în căutarea lor răscolind pădurea și orice locușor din ea. Degeaba însă, parcă intraseră în pământ.
După un timp, când mi se mai așezaseră gândurile, am văzut cum păpușile spășite au început să vină jenate una după alta de pe unde se adăpostiseră parcă cerându-și iertare și au intrat iar în decorul poveștii.
Întâmplarea de-atunci m-a cam pus pe gânduri și mi-a dat destule bătăi de cap la gândul că s-ar putea să plece și altădată la fel de repede la prima zăpadă sau la primul vânt mai puternic.
Într-una din zile, nu îmi mai amintesc care și nici nu știu de unde, mi-a venit ideea că aș putea schimba ceva din viața mea de șort și aș putea să plec așa, hai-hui, prin lume.
Din clipa aceea nu m-au mai lăsat gândurile și parcă pluteam, iar nopțile mă perpeleam ca pe jar și mă întorceam de pe o parte pe cealaltă cum și ce să fac ca să nu mai pierd păpușile.
Într-o dimineață chiar în zorii ei m-am trezit luminat de parcă mi se luase o ceață de pe ochi.
Pe drumul spre pădure văzusem un atelier mare pe care era pusă o pancartă cu un scris mare pe care scria:
AICI SE FAC DE TOATE
Am intrat înăuntrul atelierului și acolo m-a întâmpinat Meșterul, care învățase meseria de la cel mai priceput meșter din toate vremurile, bunicul său.
În timp ce mă străpungea cu privirea să vadă cum sunt și ce vreau de la el m-a întrebat direct fără să mă scape din ochi:
– Ia spune-mi, ce te-aduce la atelierul meu?
Cu ochii plecați și cu vocea aproape șoptită de emoția că eram chiar în fața celui mai mare meșter din toate timpurile am început să mă bâlbâi și să-i povestesc, așa cum am putut, de unde vin, din cine mă trag, cine sunt, ce fac și ce mi s-a întâmplat la pădure … și am continuat mai departe ca să-l laud …
– Mare Meșter, nu sunt degeaba la atelierul tău. Nu veneam dacă nu aflam de la unul, de la altul că știi să faci de toate și că nimeni nu te întrece pe locurile și în timpurile acestea. Și cel mai mult mă bucur că știi să schimbi pe cineva în altcineva. Ce mi s-a întâmplat la pădure nu vreau să se repete și altădată și aș vrea să fac o schimbare în viața mea.
În timpul acesta Meșterul mă asculta atent și îmi amintesc că mi-a trecut prin minte un gând fulger că nu degeaba era așa meșter mare.
Știa să asculte. Și așa a început dialogul nostru.
Meșterul:
– În ce vrei să te schimb?
Eu, Șorțul:
– Nu vreau prea multe schimbări, doar ceva, nu știu nici eu cum, dar dacă vreodată mă mai prinde ploaia ori vântul sau chiar o zăpadă să nu se mai sperie păpușile și să se împrăștie prin pădure cum au făcut acum. Mare Meșter, n-aș mai vrea să mai trec încă o dată prin asta și să-mi pierd personajele prin pădure sau prin altă parte!
Meșterul:
– Dacă ai încredere în mine, te fac cum vrei tu.
Eu, Șorțul:
– Numai să nu mă doară…
Meșterul:
– Nu te doare deloc, nici n-ai să simți… doar așa ca o pișcătură mică de…
Eu, Șorțul:
– Ce fel de pișcătură? Doar n-o fi de țânțar?
Meșterul știa cum să-i ia pe fricoși:
– Spune, vrei sau nu vrei?
Și, spre rușinea mea, am stat ceva pe gânduri până să-i răspund meșterului, dar după ce m-am hotărât, fără nicio urmă de îndoială în glas am spus repede, aproape turuind:
– Meștere, vreau să mă schimb într-un rucsac colorat! Dar să nu mă doară…
Meșterul:
– Nu o să te doară deloc dacă faci ce spun. Uite cum facem, așază-te pe masa aceasta. Așa, foarte bine. O să spun cu voce tare ce fac.
Primul pas…
La început îndoi una din părțile din lateral ale șorțului, dar aș putea să încep cu ce parte vreau, fie din stânga, fie din dreapta. Eu astăzi o să încep cu cea din dreapta și cu răbdare și atenție o întorc peste jumătatea de șorț până la mijlocul lui chiar pe linie, din afară spre înăuntrul lui și astup ca o plăpumioară păpușile așezate în partea aceea. Deja o parte din personaje sunt la adăpost. Vezi ce bine stau acolo? Ia spune, cum a fost, până acum?
Eu, Șorțul:
– Până acum, bine!
Meșterul:
– Al doilea pas…
La fel cu înainte, numai că acum îndoi cealaltă parte. Tot așa, dinspre afară spre interior și ca și atunci nu trebuie să lipsească delicatețea și migala până în momentul când se întâlnesc părțile și prietenoase își dau mâna. Cum văd, te-ai obișnuit cu mine!
Hai să schimbăm mai departe…
Al treilea pas…
Acum fac o altă îndoire părții de jos care nu vrea cu niciun chip să se lase mai prejos și vrea să se întâlnească cu celelalte părți, așa că iau partea de jos, o îndoi spre mijlocul șorțului ca să se întâlnească cu celelalte prietene.
Uită-te ce bine se împacă, mai ales că sunt împreună.
Se bucură de întâlnire îmbrățișându-se .
Dar parcă nu-i închisă poarta, nu?
Al patrulea pas…
Acum îndoi și partea de sus spre mijloc acolo unde și-au dat mâna, toate părțile tale.
Gata, închid ușa ca să le fie bine actorilor și să fie în siguranță dacă plouă sau mai vin cine știe ce alte intemperii.
Ce zici, Șorțule, îți place noul tău chip?
Hai s-o închidem și să îndoim partea de sus spre mijloc acolo unde și-au dat mâna, toate părțile tale, peretele drept, peretele stâng, ușa și acoperișul.
Șorțule, gata, ești un rucsăcel colorat și vesel.
Acum trebuie să te botez. Ce zici de numele pe care ți l-am ales?
Îți place?
Rucsi, mai mult o carte de povești, acum aceasta va fi povestea ta!
Cum s-a terminat schimbarea, cât ai bate din palme toate păpușile au dat buluc care mai de care în rucsac ca să prindă un loc mai bun. Nu se mai temeau de ploaie sau ninsoare și, chiar dacă se întâmpla asta vreodată, în căsuța încăpătoare era cald și bine.
Eu, Șorțul:
– Aceasta a fost povestea unui altfel de șorț, iar acum este povestea lui Rucsi, mai mult decât o carte de povești.
Salut, oameni buni, vă invit în lumea mea!
PS: Dacă cineva vrea să încerce schimbarea, o puteți face fără frică. Să știți că nu doare!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *