Fragment din volumul :
Ce mare este lumea MICĂ…

Nota Autoarei
De unde a pornit totul!
Să dau atenție lucrurilor obișnuite și
întâmplărilor din jurul meu am învățat
de la bunica Ioana!
Tot timpul copilăriei mele am stat
mai mult pe lângă ea. O iubeam pe
bunica și un copil știe unde-i este cel
mai bine…
Mă gândesc acum că pe lângă bucuria
poveștilor pe care mi le spunea de câte
ori o rugam și chiar atunci când
considera că era timpul să-mi spună
ceva despre care trebuia să știu
neapărat. Mă chema lângă ea și îmi
spunea:
– Vezi, bunică, acolo la streașina casei
cuibul de rândunele? Au venit la cuib.
Se întorc mereu acasă că știu că sunt
așteptate și iubite.
Se uita în ochii mei și-mi spunea cu
voce blândă:
– Niciodată să nu strici un cuib de
pasăre pentru că vei fi blestemată să ai
pistrui!
Și mi-l dădea exemplu pe Costel,
vecinul nostru pistruiat. Se pare că așa
era el din naștere, dar niciodată nu
puneam sfaturile bunicii la îndoială.
Bunica avea grijă să ne arate
întotdeauna și părțile bune atunci
când iubești și îngrijești micile
viețuitoare, dar nu uita să ne arate și
ce pățeau cei care erau răi cu pasările,
gâzele sau animalele din curte… și de
fiecare dată când se întâmpla ceva de
felul acela, nu uita să ne aducă aminte
că și ele aveau suflet.
Că eram mereu prin preajma ei am
învățat și am înțeles multe…
Îmi amintesc de o zi, așa, pe la prânz,
eram cu bunica în grădină și am auzit
o broscuță orăcăind sfâșietor.
Bunica repede a lovit cu bățul în
tufa de unde se auzea orăcăitul, și
atunci am văzut că de acolo a ieșit
târâș un șarpe.
– Am salvat broscuța. Să știi că atunci
când vom avea un necaz, broscuța ne
va ajuta.
A rupt o bucățică din nuielușă și mi-a
dat-o spunând:
– Când o să ai nevoie de broscuță, să-i
spui bețișorului.
A fost talismanul meu norocos care a
aflat multe de la mine.
Și culmea, pentru că am crezut, toate
treceau așa cum veneau.
Tot de la bunica maternă, Ioana, am
învățat să citesc semnele care se arătau
pe Cer, Pământ și Dunăre.
Și nu citea din cărți, ci îmi arăta chiar
atunci când se întâmpla ceva.
Și încă după atâta vreme o mai văd pe
bunica prin curte sau grădină cu
bețișorul pe care-l avea în mână…
Și îmbrobodită cu un batic înflorat
legat de-a moda dacă era vară sau cu
gearurile ei din toate culorile dacă era
primăvară sau toamnă, iarna nelipsita
bertă călduroasă împletită chiar de ea
pentru iernile geroase de pe la noi.
Peste hainele cu care era îmbrăcată
potrivite anotimpului, avea
întotdeauna și nelipsitul șorț legat la
brâu. Era nevoie de el pentru că în
orice moment pregătea ceva de-ale
gurii pentru nepoți.
Și așa cum era prin curte se uita pe cer
și ne spunea celor care eram pe lângă
ea, deși de fiecare dată se întâmpla ca
singura care rămânea pe lângă ea să
fiu eu, care-i sorbeam cuvintele din
gură.
– Vezi norii aceia întunecați, cât de
aproape sunt de pământ?
Să știi că sunt semne că o să înceapă
ploaia cât de curând. Hai mai repede
să băgăm puișorii la adăpost!
Și nu aștepta să o ajute cineva, că se
și apuca să-i strângă în poala șorțului,
dacă mai scăpa din șorț câte unul mai
năzdrăvan care se îndepărta de cloșcă,
aici era treaba mea, care eram mai iute
de picior și puteam să-l prind pe
neastâmpărat. Sau altădată ne arăta pe
cer norii care se plimbau de colo-colo.
Și tot bunica era cea care ne îndemna
să o ajutăm să pună repede totul în
ordine că venea furtuna.
Multe am învățat de la bunica. Să mă
rog, să respect bătrânii, să nu mint și
întotdeauna să-i ajut pe toți cei care au
nevoie de ajutor…
Darul bunicii pentru mine au fost
învățăturile ei simple și aplecarea cu
bunătate către oameni, animale,
plante, natură… într-un cuvânt pentru
viață și frumos!
Poate că de atunci mi se trage
dragostea pentru toate păsările, gâzele
și animalele de pe lângă noi
Și cum le-am iubit, hrănit, apărat,
observat, am scris despre ele ca să știți
că și ele au viața lor cu bune sau rele,
cu întâmplări de tot felul, duc lupte
pentru viața lor sau a puilor. Au și ele
momente de bucurii, de necazuri… ca
și omul… și vreau să vă povestesc
despre asta… Așa a apărut acest volum
de carte. De fapt, chiar din povestea
gâzelor, păsărilor, animalelor din
curtea noastră, de fapt din Viața
adevărată.
Cred că v-ați întrebat de multe ori
cine este povestitorul?
Păi… poate să fie bunica, bunicul,
mama, mătușa, educatoarea,
învățătoarea sau chiar vecina care s-a
așezat să se odihnească la poartă
alături de ceilalți. Eu, cea care vă
povestesc și am scris această carte,
eram nelipsită pe banca unde se
strângeau toți la vorbă și la o poveste…
Trebuie să recunoaștem că
povestitorul din zilele de astăzi nu mai
este doar persoana tradițională care
spunea povești în fața unui public
adunat în jurul focului.
Astăzi, povestitorii pot fi scriitori,
creatori pe rețelele sociale și chiar
scenariști.
Tot ei sunt acele persoane care
relatează întâmplări, fie reale sau
imaginare, cu rolul de a informa sau
distra audiența prin puterea narațiunii
și a imaginației.
Naratoarea acestei cărți se trage din
locul fermecat al Împărăției apelor,
câmpiilor, văzduhurilor… acolo a auzit
primele povești… abia atunci când a
înțeles cum ar putea să scrie o poveste
a început să găsească cele mai potrivite
cuvinte pentru alte povești.
Este sigură că atunci când înșiruie
cuvintele pentru o nouă poveste,
vinovat de crearea lor este locul
fermecat înconjurat de ape:
Dunărea, balta, canalele, pădurile
și câmpiile, dealurile și pârâiașele sunt
vinovate pentru inspirația ca să apară
o altă poveste așa din orice, chiar și
numai dacă se oglindea dimineața în
apa Dunării, a pârâiașului sau chiar în
băltoaca făcută de ploaia pornită din
senin. Este sigură că în vorbirea fără
cuvinte dintre ea și apă, câte feste nu-i
putea juca închipuirea arătându-i în
valurile zbuciumate sau liniștite tot
felul de imagini și forme, unele
luminoase, altele întunecate. De fapt,
aici vine creația povestitoarei care dă
viață prin cuvintele sale personajelor
din povestea pe care o trimitea spre
lume. Dacă povestitorul alegea partea
luminoasă, povestea era despre Zânele
bune, Feți Frumoși, Ilenele
Cosânzene… pitici, gâze, păsări,
animale. De multe ori se întâmpla ca
cel care povestește să aleagă partea
întunecată din apa fermecată și atunci
personajele care se arătau erau Babele
Cloanțe, Zmeii, Balaurii cu trei capete,
dar și alte povești cu personaje
amestecate între lumină și întuneric…
Se știe cât de mult iubesc copiii
poveștile și chiar de multe ori se
aseamănă cu personajul și mai ales cu
cel bun, autoarea recunoaște că aici se
regăsea și continua… copilul poate să-
și imagineze și să se poarte la fel cu
personajul pe care-l iubește, ba chiar
de multe ori și mai ales când este
supărat poate să-și creeze un prieten
imaginar căruia să i se confeseze prin
ce trece.
Sper să nu se mire nimeni de asta,
doar se știe că și copiii au supărările
lor și nu puține, mai ales în zilele
acestea, cu părinții plecați din țară sau
sărăcia în care se zbat unii și de multe
ori să nu aibă nici măcar o jucărie.
Poveștile sunt pentru copii stâlpul de
care se țin ca să nu cadă și să se
rostogolească undeva de unde nu mai
pot să se ridice. Și continua autoarea
că povestea este locul unde copilul își
leagănă sufletul!
Fiți leagănul unde să se adăpostească
cei mici când au nevoie!
Dragi copii, mame, bunici, bunicuțe
și toți acei care iubiți poveștile… Ce
ziceți, sunteți pregătiți pentru o altă
poveste? Daaa… păi atunci să
începem…
continuare